miercuri, 20 aprilie 2011

"Instituţia" căsătoriei

Acest articol se doreşte o analiză amănunţită a fenomenului numit "căsătorie", a avantajelor (de multe ori nu doar spirituale) conferite de acest simbol dar şi a dezavantajelor.
Deşi e mult de scris voi încerca să cuprind totul într-un singur articol pentru că, după cum bine ştim, nu prea mai are lumea timp să citească serii de articole.

1. Ce este căsătoria?

Frumos ar fi mai întâi să ne definim termenii.
Când vorbim despre căsătorie, mai avem în acest câmp semantic şi cuvintele şi expresiile nuntă, viaţă conjugală, adulter sau divorţ.

Căsătorie, conform dexonline.ro înseamnă Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii.- Trai comun între soți, viață conjugală; căsnicie. (vom vedea pe parcurs de ce unele porţiuni din definiţii le-am scris înclinat)
Nuntă, conform aceleiaşi surse înseamnă
1. Căsătorie (religioasă); ceremonial și petrecere organizate cu prilejul unei căsătorii (religioase). ♦ Fig. Scandal, zarvă, tămbălău. 2. Persoanele care iau parte la o nuntă (1); alai, cortegiu de nuntă. 3. (Reg.) Datină de sărbătorile Crăciunului, care constă într-un fel de reprezentație imitând nunta.
Divorţul, conform sursei mai sus amintite este fix opusul căsătoriei iar adulterul este definit de dexonline.ro ca fiind acţiunea unuia dintre soţi de a încălca fidelitatea conjugală sau, mai în clar, întreţinerea de relaţii sexuale în afara căsătoriei.
Aşadar, fără să-şi dea seama, dexonline.ro explică practic că această "instituţie" a căsătoriei este prin definiţie de sorginte religioasă şi care implică o serie de angajamente din partea soţilor (cum ar fi fidelitatea eternă) şi care poate fi desfăcută prin acţiunea numită divorţ.
În practica de zi cu zi căsătoria este considerată de mulţi ca un fel de "necesitate" (un "must-do/"must have", dacă doriţi) de la "o anumită vârstă încolo" şi asociată cu procreerea.
Practic, un cuplu care trăieşte în concubinaj este mai puţin probabil să aibă urmaşi decât un cuplu care este "căsătorit". Ah... şi neapărat, religiile au asociat căsătoria în mod exclusiv cu uniunea dintre un bărbat şi o femeie. (vom discuta la căsătoria laică depsre asta)

2. Cum a apărut "căsătoria"? (Scurt istoric)

Căsătoria a apărut o dată cu religiile şi a căpătat însemnătate din ce în ce mai mare o dată cu expansiunea terţelor religii dornice să controleze prin acest simbol vieţile intime ale indivizilor.
Se cade însă să discutăm despre fiecare religie în parte căci fiecare a înţeles căsătoria într-un mod mai patriarhal, mai libertin sau mai autoritar. (niciodată aproape matriarhal)

2.1. Perioada pre-abrahamică, extra-abrahamică şi semi-religioasă

Aici vorbim despre cum era văzută căsătoria de oamenii care nu credeau nici în zeul iudeo-creştin Yahweh/Dumnezeu şi nici în zeul islamic Allah dar nici în hindu sau buddhism.
În primă fază, dintre cele mai vechi ritualuri de "căsătorie" este cunoscut ritualul de capturare. Care nu era nici pe departe un ritual ci pur şi simplu "mirele" captura mireasa şi o lua cu el. Şi gata! Aia era căsătoria. Drept este că izvoarele istorice nu vorbesc prea mult despre voinţa femeilor astfel că se poate presupune atât că femeile erau de acord în mare măsură cu "modelul" cât şi că puteau respinge modelul (existe fresce care arată viitoare soţii apărându-se sau cerând ajutor).
Practic, în perioada pre-istorică, instituţia căsătoriei era inexistentă iar acest "ritual" pur şi simplu transforma străinii în rude contribuind la detensionarea relaţiilor dintre triburi, odată cu apariţia fenomenului de exogamie, fenomen, de altfel, de sorgintă matriarhală. De altfel este destul de sigur de afirmat că societăţile din jurul anilor 7000-8000 î.e.n. erau predominant matriarhale. [1]
O dată cu detensionarea relaţiilor inter-tribale şi permiterea, într-un final, a exogamiei (putem spune chiar "intrarea în legalitate"), a apărut un curent sau chiar un cult care dăinuie până astăzi: cultul frumuseţii.
Cam din acest moment încep izvoarele arheologice să abunde în podoabe atât feminine cât şi masculine menite să-i facă pe tineri mai atrăgători pentru sexul opus (dar nu numai!). De altfel grecii apreciau şi iubeau (în toate formele) frumuseţea, fie ea masculină sau feminină indiferent de sexul celui care "iubea". O mentalitate similară existând şi în cazul celor pe care astăzi îi numim afghani şi care, deşi au adoptat islamul, încă propovăduiesc proverbul vechi de minim 4000 de ani conform căruia femeia este pentru inimă şi casă iar băieţii sunt pentru plăcere.
În jurul anului 3000 î.e.n. căsătoria este folosită de egipteni ca mijloc de creare a alianţelor socio-politice şi comerciale însă instituţia simbolică a căsătoriei este păstrată doar în interiorul claselor înalte şi foarte înalte. Tot cam în această perioadă se experimentează căsătoria poligamă şi chiar căsătoria incestuoasă în interiorul familiilor regale pentru a păstra moştenirea în familie.[2] (de altfel căsătoriile incestuoase s-au practicat în marile familii regale până în secolul XX)
Legat de viaţa sexuală, cele mai multe popoare non-abrahamice nu aveau norme. Se remarcă însă cutuma arabilor din peninsula Sinai care considerau că mireasa trebuie să se zbată şi să plângă în "noaptea nunţii" iar castitatea acesteia se judecă în funcţie de gradul de plâns şi zbatere pe care aceasta îl practică.
De asemenea, popoarele irlandeze aveau un obicei pe care-l păstrează simbolic şi astăzi: în cultura lor mireasa trebuie să încerce cu tot dinadinsul să scape de mire iar acesta să o prindă. Dacă eşuează, atunci nu e vrednic de ea.
Tot în această perioadă se practica lupta până la moarte între doi bărbaţi (sau mai mulţi) pentru o femeie.
Mai apoi, din cauza mortalităţii ridicate, s-a născut obieciul păstrat pe alocuri şi astăzi, acela de a cumpăra mireasa. Modelul a apărut în primă fază la evrei dar s-a extins rapid şi la arabi şi mai apoi în societăţile feudale europene.
De altfel, cuvântul de sorginte anglo-saxonă wedding, care este şi acum în egleză şi înseamnă nuntă, provine din cuvântul WED care înseamnă în principiu bani sau bunuri şi apărut de altfel în peioada când mirii plăteau bani, vaci sau cai în schimbul mireselor. [3]
Popoarele asiatice dar şi eschimoşii sau unele popoare africane practicau căsătoriile aranjate prin legământ din copilărie, obicei păstrat la asiatici pe alocuri până în prezent însă cu apoegul atins în vremea lui Gingis Han, în secolul al XIII-lea, obiceiul fiind preluat mai apoi de Islam.
În Evul Mediu, o altă formă de realizare a căsătoriei era fugitul cu alesul inimii şi era cam singura formă de căsătorie (cel puţin în Europa) în care nu era implicat regimul teocratic ce domina autoritar ţările din Vest.
Japonezii însă găsiseră o formă de masca cumpărarea nevestei introducând totodată şi decizia femeii: În Japonia se practica trimiterea de daruri de căsătorie de către mire miresei. Acceptarea darurilor de către destinatară se considera acceptul ei pentru înfăptuirea în viitorul apropiat a căsătoriei.
Primii care au introdus însă căsătoria din dragoste reciprocă au fost grecii antici, model adoptat ulterior, câteva mii de ani mai târziu de bisericile creştine. (o să vedem îndată că bisericile creştine n-au tratat atât de libertin căsătoria, aşa cum o fac astăzi, dintotdeauna)

2.2. Căsătoria în religia Hindu

Un capitol aparte merită dedicat religiei Hindu, care deşi are similitudinile ei cu religiile abrahamice, are o serie de similitudini şi cu modelele tribale dar şi cu unele tradiţii pe care le-am auzit sau chiar văzut în România.
În primul rând, în cultura hindusă, încă se practică şi s-a practicat dintotdeauna modelul zestrei, care reprezenta (şi încă reprezintă) o sumă foarte mare de bani pe care o plăteşte familia fetei către familia mirelui sau mirelui însuşi. Totuşi, acest model este coroborat şi cu obligaţia (care în prezent e în scădere) mirelui de a lua nevasta la el acasă.
Suma era (şi este) mare deoarece se considera că în restul vieţii miresei va cheltui mirele cu ea, familia nemaivând nicio îndatorire financiară pentru fiica sa.
Totodată, tot în cultura hindusă, organizarea nunţii, cu tot fastul de rigoare, intră tot în obligaţia exclusivă a familiei fetei.
În cultura Hindu căsătoriile sunt permise doar în interiorul aceleiaşi caste (societatea hindusă este împărţită în caste: războinici, meşteşugari, nobili şi săraci/de neatins/cei-cu-care-nu-vrem s-avem de-a face) şi sunt mai mereu aranjate.
Data nunţii se stabileşte numai după consultarea horoscopului şi găsirea celei mai adecvate zile din punct de vedere astrologic pentru înfăptuirea ritualului de uniune.
Totodată, pe perioada logodnei se practică schimburi masive de cadouri atât între miri cât şi între familiile acestora.
Tradiţia rezistă cu greu în secolul XXI şi are un trend de evoluţie întrucât crează serioase probleme. De pildă există un număr mare de avorturi înregistrate în rândul mamelor care au probabilitate mare de a da naştere unei fetiţe. Multe cupluri evită să aibă o urmaşă tocmai din cauza costurilor uriaşe prilejuite de căsătoria fiicei.
De asemenea, modelul cu "el o ia la el acasă" începe să piardă din popularitate, cumpărarea unei case împreună fiind din ce în ce mai preferată ca model.

2.3. Căsătoria în Islam

Aici treburile nu stau deloc omogen (cum de altfel vom vedea că nu stau nici la creştini).
Întâi de toate trebuie menţionat faptul că Islamul are în prezent 3 mari doctrine: Islamismul de sorginte turcească (cel mai moderat şi mai agreabil), islamismul de sorginte Deobandi (provenit din India şi probabil cu discursul cel mai agresiv) şi islamismul de sorginte saudită (provenit din Arabia Saudită şi probabil cu acţiunile cele mai agresive dar care încearcă, cu paşi mărunţi şi lenţi să se modernizeze).
Desigur, mai există şi Islamismul Negrilor sau Islamismul Taliban, aflate uneori în vădită opoziţie atât între ele cât şi cu celelalte 3 mari mentalităţi. În aceste două interpretări ale Qu'ran-ului, etichetarea ca kaffar (păcătos) se face foarte uşor şi se pedepseşte cu moartea mai peste tot. Însă vom discuta doar despre particularităţile mentalităţilor mai mari (care totalizează 1,2 miliarde de adepţi) dar şi despre aspectele unanim acceptate în toate mişcările de sorgintă islamică.
În primul rând, merită menţionat faptul că sexul-premarital este vehement condamnat în mentalitatea Deobandi şi cea saudită şi slab menţionată în mentalitatea turcească.
Se poate vorbi şi de o adaptare a islamului la condiţia otomanilor în care bărbaţii erau plecaţi cu anii în războaiele de cucerire ale Porţii şi astfel că sexul şi castitata nu reprezintă teme de importanţă capitală în mentalitatea turcească în ceea ce priveşte Islamul. (excludem însă aici extremiştii de tip PKK)
Tot în cultura turcească, căsătoriile aranjate au început să piardă teren încă din secolele XIV-XV, spre deosebire de celelalte două mentalităţi unde şi astăzi imensa majoritate a căsătoriilor sunt aranjate sau sunt înfăptuite prin legământuri din copilărie.
Totuşi, trebuie menţionat că în ultima vreme se permite refuzul copiilor (şi se şi respectă) iar în zonele metropolitane se evită deja astfel de legăminte.
Totuşi, Islamul înţeles de saudiţi şi de Deobandişti este foarte segregaţionist de felul său astfel că femeile şi bărbaţii nu lucrează în acelaşi birou decât în rare cazuri [4] şi în general contactul dintre femei şi bărbaţi care nu sunt căsătoriţi este foarte-foarte redus. De altfel, în unele zone din Arabia Saudită, femeile nu au drept de semnătură în acte şi doar soţul poate semna. În unele cazuri se admite şi "bărbatul ocrotitor" (care poate fi tată, frate, etc.) însă în alte cazuri trebuie să fie exclusiv soţul şi deci serviciul în cauză este interzis femeilor necăsătorite.
Islamul face din căsătorie o imensă miză, însă doar pentru femei, nu şi pentru bărbaţi.
Astfel se ajunge la spionatul persoanei dorite spre căsătorie dar şi la veritabile liste de întrebări pe care şi le trimit familiile către viitorii posibili gineri/mirese. [5]
Mai trebuie menţionat de asemenea că Islamul permite poligamia, cu condiţia ca tu, ca soţ, să poţi asigura fiecărei soţii un trai decent. Totuşi Islamul nu obligă bărbaţii la poligamie.
O altă particularitate importantă faţă de celelalte două religii abrahamice este că Islamul permite divorţul, atât din partea soţiei cât şi din partea soţului. Dacă divorţul este însă intentat de soţie, acesteia i se acordă însă fără niciun drept de moştenire sau de custodie asupra copiilor sub nicio formă niciodată. Dacă divorţul este intentat de soţ, acesta se acordă în condiţii mai simple (gen: te repudiez soaţă necredincioasă x 3 :) ) şi cu aceleaşi drepturi menţionate şi în celălalt caz.
Totodată Islamul permite recăsătorirea atât a soţiilor repudiate cât şi a soţilor văduvi sau asupra cărora în trecut a fost intentat divorţ.
Alte aspecte care merită menţionate sunt acelea potrivit cărora bărbaţii nu vor accepta niciodată câini ca animale de companie pe lângă casă (ci doar la vânătoare sau pentru paza bunurilor anexe - grajduri, alte clădiri departe de locuinţa conjugală, etc.) bazându-se pe un citat din Qu'ran care spune că duhurile lui Allah (îngerii, dacă vreţi) nu vor intra în casa în care sunt câini. Totodată Islamul permite căsătoria unui bărbat islamist cu o creştină sau cu o femeie de religie iudaică însă este mult mai strict când vine vorba de o femeie crescută în Islam să se căsătorească cu un bărbat din altă religie. [6]
Căsătoria cu persoane de acelaşi sex nu este permisă de Islam însă, după cum am spus şi mai sus, doar pe alocuri actul sexual cu o persoană de acelaşi sex este condamnat.

2.4. Căsătoria în creştinism

Aici sunt enorm de multe de spus.
Pentru că încă am Islamul în minte menţionez acum că Biserica Ortodoxă permite căsătoria unui islamist (sau a unei islamiste) cu un/o creştin(ă) dar cu obligaţia ca urmaşii să fie botezaţi în religia creştin-ortodoxă, deosebindu-se de Islam care nu are astfel de pretenţii nici măcar în viziunea deobandiştilor radicali. Spre deosebire însă de celelalte culte precum cel catolic, evanghelic, luteran sau anglican, în care căsătoriile inter-confesionale se desfăşoară cu acordul episcopului (ca şi în cultul ortodox) însă fără alte pretenţii de vreun fel.
În cultele creştine, în principiu căsătoriile au loc de comun acord însă asta doar după secolul XIX, în trecut înregistrându-se şi în "lumea creştină" obiceiul căsătoriilor aranjate şi o stricteţe mai mare în ceea ce priveşte căsătoriile interconfesionale. (de-aici apărând şi modelul "fugirii cu alesul inimii")
În cultul creştin-mormon, de pildă, poligamia este permisă şi, o particularitate neîntâlnită în altă parte, te poţi căsători cu cineva care a murit cu scopul de a-i salva sufletul şi de a-l îndrepta spre Rai. Căsătoria este, evident, la nivel de ritual spiritual şi nu de facto (nu pupă nimeni morţi - cum e la ortodocşi când e Sf. Parascheva) însă este o adaptare unică la nivelul "instituţiei căsătoriei". Aceiaşi treabă se poate aplica la mormoni şi în cazul botezului post-mortem. (despre botez altă dată)
Tot la creştini se vorbeşte şi de acte de stare civilă. (asta şi pentru că statul laic a apărut în mijlocul zonei de influenţă a creştinismului)
În cultul catolic, actele de stare civilă se pot încheia în Biserică, o dată cu procesiunea religioasă. Dacă nu doreşti să te căsătoreşti religios, actele pot fi întocmite şi la Primărie după modelul binecunoscut în România. (despre căsătoria laică îndată)
Este important de spus că în ultimul secol, Biserica Catolică a început să accepte şi o formă de divorţ numită "separare" (ca să nu-i zică divorţ!) dar care presupune totodată interzicerea celor doi proaspăt separaţi să se mai recăsătorească religios în Biserica Catolică. De altfel, refuzul constant al bisericilor creştine post-marea schismă de a acorda divorţul, a constituit motivul de bază al înfiinţării Bisericii Anglicane care, la început, era exact ca cea Catolică dar acorda divorţul.
De menţionat că Biserica Catolică reglementează în clar viaţa cuplului căsătorit, inclusiv viaţa sexuală, poziţiile în care pot întreţine raporturi sexuale şi condamnă vehement metodele contraceptive (exceptând pseudo-metoda calendarului) argumentând că sexul este doar pentru procreere. În Evul Mediu Întunecat, Biserica permitea doar 2 luni pe an activităţi sexuale şi doar în cuplurile căsătorite. Astfel că dacă se năştea un copil şi se constata că data concepţiei nu este în lunile prevăzute de Biserică, cuplul risca sancţiuni foarte grave la toate nivelurile.
Bisericile Creştine se deosebesc aici de Islamişti care interzic total sexul în timpul Ramadanului (cel mai mare post musulman) însă nu reglementează sub nicio formă viaţa sexuală a cuplului şi nici nu se opune metodelor contraceptive. E adevărat însă că islamiştii nu se opun contracepţiei pentru că prin tradiţie familiile fac în medie 5 copii.
În Ortodoxie lucrurile stau cu totul altfel şi mai separat. În primul rând, Biserica Ortodoxă nu este unitară. De pildă Biserica Ortodoxă Rusă acceptă metodele contraceptive, aşa cum face şi Biserica Ortodoxă Sârbă, în opoziţie cu "suratele" BOR, BOB(Bulgaria) şi BOG(Grecia). Mai trebuie menţionat însă că Bisericile Ortodoxe consideră doar "poziţia misionarului" ca pozţie "normală" pentru actul sexual în cuplul căsătorit şi condamnă oricare altă poziţie. De altfel Bisericile Creştine în general au lung istoric de imixtiune până încele mai mici detalii în viaţa oamenilor în general şi în viaţa cuplurilor căsătorite în special.
De asemenea, dacă în catolicism, cununia religioasă este sobră întru uniunea cuplului în faţa lui Dumnezeu, în Ortodoxie lucrurile stau un pic diferit.
Slujba de cununie (sau Taina Sfintei Cununii) este foarte pretenţioasă, costisitoare şi în general semn al belşugului. Totodată, tot din ortodoxie se trage şi obiceiul nunţilor extrem de fastuoase şi extrem de costisitoare precum şi aşa-numitul "dar de nuntă" oferit de fiecare component al alaiului.
Astfel că nunţile erau veritabile afaceri încă din Moldova secolelor XII-XIII. [7]
Mai trebuie menţionat că Ortodoxia permite UN divorţ şi o recăsătorire religioasă, spre deosebire de cultul catolic.

2.5. Căsătoria în iudaism

Aici sunt puţine de spus tocmai pentru că similitudinile cu creştinismul (în special cu ortodoxia) sunt foarte mari: căsătoriile se fac acum de comun acord, în cadrul căsniciei se permite doar poziţia misionarului, nu sunt admise contraceptivele, etc.
Trebuie spus însă că în trecut în iudaism nevasta se cumpăra iar dacă nu ţi-o puteai permite munceai un anumit număr de ani pentru tatăl viitoarei neveste în contul banilor pe care ar fi trebuit să îi dai.
Este la fel de adevărat însă că în marile familii (mari = cu bani foarte mulţi) căsătoriile aranjate şi pe criterii financiare încă se mai practică.

2.6. Căsătoria în buddhism

Aici lucrurile stau foarte simplu întrucât buddhismul nu este nici pe departe o religie pretenţioasă în general cu lumea materială.
În principiu, o căsătorie buddhistă se realizează doar de un călugăr şi doar după acesta verifică horoscopul de compatibilitate între cei doi. Dacă horoscopul nu este satisfăcător, călugărul ar putea să te refuze dar de obicei recomandă tinerilor o nouă perioadă de gândire şi o cunoaştere reciprocă mai profundă, bazându-se pe credinţa că astrele pot influenţa şi favorabil datorită comuniunii omului, prin astre, cu însuşi Universul.
Totuşi, în ultima vreme, căsătoriile buddhiste nu mai au loc neapărat într-un templu şi nu întotdeauna mai sunt implicaţi neapărat călugări.
Formulele moderne de căsătorii buddhiste au loc în hoteluri sau în săli mari, unde se stă pe pernuţe şi se citeşte din scripturile buddhiste însă nimic foarte spectaculos.
De asemenea este de menţionat faptul că buddhismul nu are nici reguli de diferenţiere între femei şi bărbaţi şi nici nu pretinde sume de bani pe care să le încaseze cultul sau una din familiile mirilor sau orice altă condiţie specifică atât în Hindu cât şi în cele trei religii abrahamice.

3. Controversele căsătoriei

Căsătoria şi instituţia sa simbolică are un grafic de evoluţie izbitor de similar cu cel al religiei.
Instituţia căsătoriei a apărut din necesitatea detensionării relaţiilor dintre triburi şi mai apoi pentru perpetuarea puterii (de la Egipt încoace) însă şi-a atins apogeul ca şi concept de importanţă capitală... în Evul Mediu Întunecat.
Dacă între anul 1000 şi 1850 putem vorbi despre o însemnătate uriaşă a instituţiei căsătoriei, aceasta scade dramatic după revoluţia industrială, în special, şi după evoluţia accelerată a civilizaţiei în general.
În timpul perioadei când aceasta era aproape obligatorie, cele mai frecvente controverse erau legate chiar de ceea ce grecii puneau ca piatră de temelie: dragoste. Nu de puţine ori s-a întâmplat în perioada pre-medievală şi medievală ca soţii să nu aibă de facto nici în clin nici în mânecă unul cu celălalt.
De altfel, există nenumărate legende cu copii ilegitimi ai diferiţilor conducători sau diferiţi amanţi ai reginelor cunoscute. Motivul? Căsătoriile aranjate şi/sau obsesia pentru păstrarea averilor.
Practic doar sclavii (şi nici aceia toţi) se puteau căsători în voie care cu cine vroia. De la clasa burgheză în sus, totul era aranjat pentru a păstra averile în familie şi pentru a lăsa urmaşi "de genă bună". Această obsesie cu "gena bună" a fost şi marea problemă a marilor familii regale pentru că acestea au dus la căsătorii incestuoase repetate fapt ce a condus la apariţia hemofiliei, cunoscută şi ca "boala sângelui albastru". [8]
O altă controversă a instituţiei căsătoriei a ieşit la iveală puternic o dată cu revoluţia industrială când din ce în ce mai multe femei şi-au dorit să lucreze în fabrici ceea ce contravinea oarecum "normelor" instituţiei căsătoriei care însărcina aproape fără excepţie pe soţ cu producerea banilor şi întreţinerea familiei iar pe soţie cu creşterea copiilor.
Mai mult, o dată cu perfecţionarea metodelor contraceptive, interesul pentru căsătorie a scăzut, fapt ce-a fost speculat de unii sociologi ca fiind o confirmare a faptului că multe fete se căsătoreau de tinere din motive fiziologice (simţeau nevoie începerii vieţii sexuale).
Pe măsură ce anii au trecut, "familia tradiţională" care este aproape implicit religioasă, căsătorită şi stabilă a devenit din ce în ce mai demodată, mai ales o dată cu ascensiunea femeilor în formele de educaţie.
Practic, modelul vechi, în care fetele se căsătoreau "după ce terminau şcoala" nu mai merge aplicat în secolul XXI. De ce? Pentru că fetele "terminau şcoala" la 10-12 ani acum 200 de ani în vreme ce acum mai toate fetele termină măcar 12 clase însă numărul femeilor din facultăţi este în continuă creştere.
Or... normele familiei tradiţionale, care impun pe fundament dogmatic şi iraţional, ca femeia să fie castă până la căsătorie nu mai funcţionează. Este uşor să ceri unei fetiţe să fie inactivă sexual până la 16 ani (sau chiar mai devreme în unele societăţi) şi la fel de uşor să ceri asta unui băiat. Însă, este absurd să ceri acelaşi lucru dar până la vârste ce depăşesc bine 20 de ani.
O să-mi spuneţi că iubirea şi/sau căsătoria nu înseamnă doar sex. Ei bine, nu. Însă rolul căsătoriei vreme de foarte mulţi ani a fost fix acela de a da liber la sex. Practic, exceptând societăţile islamice, puteai lucra, vorbi şi chiar uneori locui în aceiaşi casă cu o femeie cu care nu erai căsătorit dar nu puteai întreţine raporturi sexuale cu ea pentru că era un "păcat" sau "ruşâni mari". (situaţie perfect valabilă şi viceversa)
O altă controversă care a zguduit din temelii instituţia căsătoriei este autoritarianismul patriarhal, specific cam tuturor societăţilor până aproape de mijlocul secolulului XX.
Ieşirea la iveală a situaţiilor de tipul Azileleor Magdalene[9] a zdruncinat de asemenea puternic instituţia căsătoriei şi familia tradiţional-creştină în special.
Toate aceste controverse au apărut deocamdată predominant în societăţi dominate în trecut de autoritatea creştină. Totuşi, situaţiile din ultima vreme din Yemen, Siria şi chiar Egipt s-ar putea să mute aceste controverse şi în zonele dominate în prezent de autorităţi teocratice islamice (legea Sha'ria).
După cel de-al doilea război mondial, o generaţie mare de oameni au crescut în familii monoparentale. Faptul că aceştia totuşi s-au realizat ca indivizi a adus o nouă dezbatere: De ce avem nevoie neapărat de o familie formată din doi oameni şi obligatoriu căsătoriţi pentru a avea copii?
Răspunsurile nu au venit şi nu aveau să vină în clar nici până astăzi, cel puţin nu pe baze raţionale. Pe linie religioasă, răspunsurile au rămas aproape neschimbate în ultima mie de ani.
De asemenea, unii oameni consideră că instituţia căsătoriei este un atentat la libertatea individuală, din cauza dificultăţilor întâmpinate în caz de dorinţă de desfacere a acesteia, părerea acutizându-se o dată cu recunoaşterea instituţiei căsătoriei şi de către Stat şi autorităţile laice (dezbatem îndată pe larg şi asta).
Deşi de-a lungul timpului autorităţile laice au preluat uşor-uşor dezbaterile pe succesiune familială de la instituţiile religioase, conceptul de bază (considerat de mulţi greşit) a fost păstrat în ciuda îmbunătăţirilor mai mult sau mai puţin de formă.
Controversele au diferit şi diferă în continuare de zona geografică. De pildă în România controversele apar din cauza costurilor uriaşe implicate de căsătorie, costuri care însă de facto nu sunt obligatorii. Însă, mentalul colectiv românesc nu este încă nici pe departe pregătit să treacă peste obiceiurile premedievale şi medievale astfel că vedem în continuare români care fac credit la bancă pentru a face nuntă sau români care fac credit la bancă pentru a avea suficienţi bani pentru "darul de la nuntă", propovăduind astfel nunta ca afacere specifică în general ortodoxiei.
Deşi în realitate credinţa în instituţia căsătoriei a scăzut dramatic, mulţi fac acest pas doar pentru că aşa se face sau pentru unele avantaje materiale consfinţite de lege. La care se adaugă căsătoriile din interes.
O să revin cu opinii personale în capitolul dedicat.

4. Căsătoria în spaţiul laic

Cum spuneam, instituţia căsătoriei a fost preluată şi după separarea (mai mult de iure la noi) bisericii de stat şi i s-a conferit greutate juridică, întocmai cu vechiul drept roman. [10]
Problema? Noile reglementări juridice, deşi inspirate din dreptul roman, au fost adaptate (a se citi truncheate) după îngustimea viziunilor bisericeşti. În acest fel concubinajul a fost o bună vreme ilegal iar în prezent nereglementat. Dar să le luăm pe rând.

4.1. Istoricul juridic al familiei în România şi nu numai

Practic, după iluminism, Revoluţia franceză şi revoluţia industrială, instituţia căsătoriei s-a tot adaptat ajungând în prezent chiar neviabilă în unele ţări. [11]
În timpul romanilor existau 3 tipuri de căsătorii: cu manus, fără manus şi concubinaj (legiferat de Justinian). Pe scurt: Căsătoria cu manus era cea propovăduită de mai toate religiile până foarte recent. El avea control total asupra ei, o lua de-acasă şi o rupea de familie şi avea drepturi suplimentare.
Căsătoria fără manus este cam fix ce se întâmplă în majoritatea (dacă nu chiar toate) statelor europene contemporane (fie ele UE sau non-UE). Căsătoria fără manus era practic căsătoria la oficiul stării civile şi atât. Fără religiozitate, fără drepturi autoritar-patriarhale, fără zestre, fără nimic din toate acestea.
Concubinajul era înţeles juridic şi atunci, ca şi acum, ca fiind uniunea în fapt a doi indivizi dar care beneficia de avantaje juridice precum dreptul la moştenire.
După separarea bisericii de stat, statul şi-a asumat rolurile de a acorda drepturi naturale copiilor, de a-i proteja de opresiunile familiale (aşa-numita lege a relelor tratamente aplicate minorului, aşa cum o ştim astăzi), de a stopa autoritatea exclusiv patriarhală dar şi de a acorda divorţuri. [12]
Totodată, pe parcursul timpului s-a pierdut şi prevederea potrivit căreia "finalitatea căsătoriei este întemeierea unei familii - copii", deschizându-se astfel posibilitatea căsătoriei între persoane infertile sau persoane în vârstă, care nu pot procrea.
O dată cu evoluţia societăţii pe ansamblu şi cu apariţia de noi provocări socio-economice, aşa nimitele "coduri ale familiei" s-au tot îmbunătăţit, tocmai cu scopul de a ţine în viaţă această simbolică şi în cădere liberă instituţie a căsătoriei. Deşi mai toate statele au renunţat la pedepse pentru concubinaj, aceleaşi state refuză categoric să recunoască această formă ca fiind una legală tocmai pentru a nu pereclita instituţia căsătoriei sau "sanctitatea / sacralitatea familiei", aşa cum este ea numită în unele societăţi.

4.2. Căsătoria din punct de vedere social şi juridic în secolul XXI

În prezent lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, cel puţin nu în ultima jumătate de secol.
Dacă în Germania se poate vorbi de o pregătire a trecerii la următorul nivel, adică acela în care statul să nu mai reglementeze în niciun fel uniunile dintre oameni, acest lucru rămânând în seama lor, nu acelaşi lucru se poate spune despre România unde peste 60% din tineri consideră că a-şi întemeia o familie (a se citi "să se căsătorească şi obligatoriu să aibă copii") este mult mai important decât o carieră de succes. [13]
În România, deşi au fost câteva tendinţe timide [14], mentalul colectiv discută despre "riscurile la care se expun cei care trăiesc în concubinaj", în loc să discute despre faptul că unii oameni sunt mai egali în faţa legii pentru că-s căsătoriţi decât alţii. În România, după ceva vreme, măcar copiii născuţi din concubinaj beneficiază de aceleaşi drepturi ca cei născuţi în cadrul unei căsătorii civile şi juridic aprobate.
Pe de altă parte, în continuare în România se acordă credite în mod diferenţiat între persoanele căsătorite şi cele necăsătorite şi o serie de drepturi civile lipsesc cu desăvârşire persoanelor necăsătorite.
De pildă acum nu mai există nicio lege care să recunoacă în vreun fel concubinajul astfel că în caz de separare, poate avea loc un fel de proces de partaj dar numai în baza legii proprietăţii comune, ceea ce privează ambele părţi de o serie de alte drepturi. [15]
În ultima vreme se vorbeşte despre recunoaşterea instituţiei căsătoriei şi în cazul cuplurilor gay. Pe de o parte asta înseamnă schimbarea definiţiei "căsătoriei" atât din dicţionarul explicativ cât şi din dicţionarul de termeni juridici din "uniunea dintre un bărbat şi o femeie" în "uniunea dintre doi cetăţeni". Totodată mai înseamnă că Ionel poate să-i lase o casă soţului Vasile dar şi că Ion şi Vasile pot lua un credit de familie sau pot accesa fondul "Prima Casă". (aia cu "Prima Casă" e discutabil la ce ritm are guvernul, practic indiferent de orientare sexuală nu ai şanse reale; dar să trecem peste...)
Pe de altă parte, asta înseamnă scoaterea unei categorii de persoane din categoria "ignoraţi de stat" însă păstrarea în continuare a celor care trăiesc în concubinaj în această categorie.
Există voci care se opun legalizării căsătoriilor gay pentru că le-ar deschide calea către adopţii iar unii nu văd cu ochi buni asta. Însă, în prezent, nici cuplurile heterosexuale nu pot adopta copii dacă trăiesc în concubinaj. Însă asta nu se oboseşte nimeni să vadă deşi , minim 50% din cuplurile din România trăiesc în concubinaj.
Tot în România ai nevoie de hârtii în plus dacă locuieşti la aceiaşi adresă cu concubinul/a, birocraţie eliminată în cazul cuplurilor căsătorite.
Chiar şi-aşa, numărul celor care nu mai văd utilitatea acestei instituţii este în creştere, chiar şi în România.

5. Efecte sociale conexe din prezent şi opinii personale

În opinia mea, statul nu ar trebui să recunoască niciun fel de căsătorie, nici heterosexuală, nici homosexuală, nici de niciun fel. Sunt curios ce drepturi ai dacă te căsătoreşti cu tine însuţi/însăţi. [16]
Cunosc cupluri care au mai bine de 20 de ani de concubinaj şi se înţeleg de minune, la fel cum cunosc cupluri care au 15-16 ani de căsătorie şi au avut mai multe conflicte, unele dintre ele violente. Iar dacă-i întrebi de ce nu o termină invocă fie copiii (dacă au), iar dacă n-au copii spun că "n-are rost", că "de-acum dacă am luat-o/l-am luat, merg îaninte", etc.
Nu vreau să fiu înţeles greşit dar mai mult respect am pentru un cuplu care a rămas împreună un număr mare de ani când fiecare dintre ei putea să plece oricând şi cu oricine, decât pentru un cuplu care a rămas doar pentru că "familia e sacră", "de-acum aşa a fost să fie", etc.
De altfel, după cum am arătat, instituţia căsătoriei este direct izvorâtă din religie şi adaptată mai apoi de fiecare religie de a ajuns acum să fie o religie în interiorul religiilor.
Practic, respectul pentru acest simbol este un act de credinţă. La fel cum unii religioşi spun că ateii sunt capabili de crimă pentru că nu au un zeu nemilos şi contradictoriu de care să se teamă, la fel şi despre căsătorie se spune că e sigură, necesară şi un legământ de neîncălcat.
Sincer m-ar încerca sentimente contradictorii dacă aş şti că prietena mea ar putea sta cu mine doar că nu-şi permite (psihologic, material sau ambele) un proces de divorţ cu mine. La fel şi eu nu cred că m-aş simţi minunat să ştiu că nu pot să rup relaţia fix atunci când nu mai merge şi înainte să ne facă rău amândurora şi că va trebui să aştept după o instanţă când aceasta va binevoi să-mi pronunţe divorţul ca să pot să-mi iau jucăriile şi să plec, sau să-şi ia ea jucăriile şi să plece, după caz.
De asemenea, unii psihologi şi statisticieni asociază căsătoria cu scăderea frecvenţei actelor sexuale cu până la 30%. [17]
Pe lângă adopţie, despre care am spus deja că este exclusivă pentru cuplurile căsătorite, se pare că şi procrearea folosind metode ştiinţifice este subvenţionată doar pentru cuplurile căsătorite. [18]
Practic, sunt o grămadă de influenţe majore şi imixtiuni ale statului în viaţa privată a cetăţenilor prin care statul încearcă să forţeze oamenii să se căsătorească.
Mai mult, deţinuţii care sunt căsătoriţi beneficiază de o zi pe lună camera intimă. Şi asta în România!
Adică ăla de fură sau omoară pe cineva are dreptul la sex, în vreme ce studenţii care stau în căminele studenţeşti, de exemplu, nu au acest drept. De ce? Pentru că deţinutul respectă "sanctitatea familiei", în vreme ce nesimţitul de student plătitor de taxe, nu.
Aşa funcţionează lucrurile în România. O parte dintre aceste măsuri sunt şi în alte state, cum ar fi în Germania, de pildă, unde cuplurile căsătorite care au copii beneficiază de reduceri la plata impozitelor. Există şi state din SUA (cum ar fi Ocklahoma - unul dintre cele mai fundamentalist creştine state) unde mai toate drepturile sunt rezervate cuplurilor căsătorite.
Ce am eu cu instituţia căsătoriei, care s-a dovedit utilă atâtea mii de ani? Mă vor întreba unii.
Ei bine, în primul rând, faptul că a fost utilă atâtea mii de ani nu înseamnă sine qua non că este şi acum utilă sau necesară.
În al doilea rând mie nu-mi prea place autoritatea şi cu atât mai puţin autoritatea pe banii mei. Statul ştie să-mi încaseze taxele dar uită să-mi acorde drepturile de cetăţean.
Şi aşa cum nu-mi place atunci când statul favorizează pe faţă ortodoxia în dauna tuturor celorlalţi, la fel nu-mi place când statul favorizează pe cei ce respectă o dogmă depăşită de mult în dauna celor cărora nu le pasă de dogmă sau le pasă suficient de mult cât s-o studieze (cazul meu) şi s-ajungă mai apoi s-o respingă.

6. Epilog

Aşadar, deşi căsătoria ca instituţie simbolică a fost utilă cândva, în prezent aceasta este mai degrabă dăunătoare decât utilă.
Mai mult, simplul fapt că acest act al căsătoriei a produs atâtea probleme femeilor în general prin mentalitatea-i patriarhală propovăduită de-a lungul mileniilor, mă face să mă întreb de ce totuşi femeile încă o susţin?
Însă, cel mai rău este că în România suntem încă foarte departe de a înţelege fenomenul realist şi adaptat la secolul ăsta. La noi se promovează sfaturi de căsătorie iar cei care sunt mai în vârstă decât standardul îngust şi superficial al unora şi nu sunt căsătoriţi sau cei care pur şi simplu refuză ideea de căsătorie sunt consideraţi imaturi, temători de "eşec" sau chiar incapabili să-şi asume responsabilităţi. [18]
Premizele nu sunt deloc bune având în vedere dictatura spre care alunecă lent dar sigur România. Dacă în România te poţi trezi că un act medical nu are loc săptămâna asta doar pentru că e o sărbătoare pentru nu-ştiu-ce religie, nu m-ar mira ca în viitor să nu-ţi poţi da copilul la şcoală pentru că e "născut din păcat", să nu poţi convieţui cu prietena pentru că "trăieşti în păcat" sau alte baliverne dintr-astea care în societăţi mai sănătoase la cap par bancuri bune dar la noi sunt mai aproape de realitate decât de amuzament la o bere.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect,
Lucian Vâlsan.

P.S. 1: Cifrele scrise între paranteze drepte "[]" reprezintă link către sursa de la care am pornit când am făcut afirmaţiile din imediata apropiere a cifrei.
P.S. 2: M-am stresat puţin şi m-am documentat destul de mult pentru acest material astfel că v-aş ruga să menţionaţi sursa şi autorul de fiecare dată când şi dacă veţi vrea să citaţi din acest articol. Mulţam' fain.

6 comentarii:

  1. Punct ochit, punct lovit. Chiar aveam nevoie de un astfel de articol care sa spuna lucrurilor pe nume. Nu pot sa inteleg mentalitatea de azi.

    RăspundețiȘtergere
  2. BOR permite 2 divorturi (3 casatorii

    RăspundețiȘtergere
  3. http://en.wikipedia.org/wiki/Free_love

    RăspundețiȘtergere
  4. desi, personal, am aceeasi parere despre "institutia casatoriei", sunt pentru legalizarea casatoriilor intre persoane de acelasi sex si accesul la contract de tip parteneriat civil (atat pt cupluri gay cat si hetero).
    in momentul de fata, un barbat si o femeie pot alege sa se casatoreasca sau nu insa un barbat gay nu are deloc acest drept pt ca statului nu-i convine pe cine iubeste el. e o diferenta intre "a avea dreptul insa a alege sa nu" si "a nu avea deloc dreptul".
    sunt de acord ca mariajul este outdated (si propovaduiesc asta cu fiecare ocazie :) insa prefer ca oamenii sa ajunga la aceasta parere odata cu evolutia mentalitatii, nu interzicandu-li-se casatoria. cu atat mai putin in modul selectiv sexual actual.
    that being said, felicitari pt articol! presimt ca il voi folosi ca referinta si il voi da mai departe de multe ori :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Ca sa aveti si parerea unei femei: De acord! Ema

    RăspundețiȘtergere

Ai reflectat în plus la cele de mai sus? Spune-ne şi nouă!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails