joi, 10 noiembrie 2011

Gulagul feminist: Urmărirea penală nu este necesară

Liberalii critică în mod îndreptățit America pentru rata sa foarte mare de încarcerări. Pentru o țară care se pretinde cea mai liberă de pe planetă, Statele Unite încarcerează un procent mai mare din populația sa decât temutele Iran sau Siria. Peste două milioane de oameni sau 1 din 50 de adulți, excluzându-i pe cei foarte bătrâni, este încarcerat - este cea mai mare proporție din lume. Alți 7 milioane de cetățeni americani, adică 3,2% din populație, se află sub urmărire penală.
Mulți dintre ei sunt cel mai probabil nevinovați. În cartea Tirania bunelor intenții (2000), Paul Craig Roberts și Lawrence Stratton argumentează documentat cum ignorarea protecților legale și constituționale din timpul procesului au devenit deja rutină, cum juriile sunt evitate, cum abundă cercetările frivole și cum în general procesele cu jurați sunt din ce în ce mai rare. Mai recent, în cartea Trei infracțiuni pe zi: Cum agenții federali țintesc către nevinovați(2009), Harvey Silverglate arată cu procurorii federali încep urmăriri penale asupra a din ce în ce mai mulți oameni și a unei proporții din populație din ce în ce mai mare. ”Proiectele nevinovăției” - proiecte ce vizează ”un litigiu național” și care reprezintă organizarea politicilor publice dedicate exonerării celor condamnați nevinovați prin testarea ADN - atestă că oamenii sunt aruncați în grabă în închisori. Așa cum vom vedea, încarcerările fără proces sunt acum o rutină.

Populația din închisori din Statele Unite a crescut dramatic în ultimii 40 de ani. Ideologic, creșterea este invariabil atribuită dictonului conservator ”lege și ordine” care într-adevăr arareori își neagă propriul rol (sau propria indiferență). De fapt, puțini conservatori chiar înțeleg ce susțin.
Conservatorii care pe bună dreptate critică activismul judiciar din legea civilă sunt deseori orbiți în fața interconectivității perversiunilor din sistemul penal. În fapt, un sistem juridic politizat eliberează atât vinovații cât și pedepsește nevinovații.

Dar tradiționaliștii susținători ai dictonului ”lege și ordine” nu au fost o inovație a anilor 70. O forță nouă și mult mai militantă a ajutat la crearea statului carceral și statului polițienesc. În cartea Închisoarea și spânzurătoarea (2006), profesoara feministă Marie Gottschalk arată că tradionaliștii conservatori nu au fost primii instigatori și învinuiește grupurile de interese și mișcările sociale de obicei neasociate cu conservatorismul în raport cu legea penală. Cu toate astea, numeşte numai una: mişcarea femeilor.
Creşterea populaţiei din închisori şi înmulţirea numărului de infracţiuni declarate din America ar putea avea mai multe cauze contribuitoare însă coincide perfect cu ascensiunea feminismului organizat. Mişcarea femeilor a devenit un fel de avangardist al politicilor conservatoare de tip lege-şi-ordine spune Gottschalk. Organizaţiile de femei au jucat un rol central în consolidarea acestei mişcări conservatoare cu privire la drepturile victimilor care a apărut în anii 70.
Gottschalk apoi se sucește și devine contraintuitivă cu propriile-i cuvinte și-i condamnă pe ”conservatori” pentru afluxul de deținuți și-i portretizează pe feminiști ca victime pasive fără responsabilitate. Feministele care dirijau războiului împotriva violului și violenței domestice au fost cumva capturate și/sau cooptate de programul lege-și-ordine al politicienilor, înalților oficiali de stat precum și a grupurilor conservatoare. Presupunând că doamna are dreptate (deși eroarea logică e evidentă) nu există nici măcar un indiciu că feministele au opus cea mai mică rezistență la această denaturare politică.


Feminiștii, în ciuda recunoașterii tacite a vinovăției din partea lui Gottschalk, chiar au condus ostilitățile către escaladarea masivă a încarcerărilor. Ideologia feministă a radicalizat sistemul penal și a erodat protecțiile seculare conferite prin constituție. Au fost adăugate noi infracțiuni, au fost redefinite după criteriu politic infracțiuni vechi, distinciția dintre infracțiune și comportament privat a fost eliminată, prezumția de nevinovăție a fost eliminată, acuzațiile false trec nepedepsite și oameni clar nevinovați sunt trimiși la închisoare fără proces. Noua jurisprudență feministă dărâmă una dintre principalele pietre de temelie a sistemului nostru penal, spun Michael Weiss și Cathy Young într-o publicație a Institutului Cato, iar cea mai de preț este prezumția că acuzatul este nevinovat până când se demonstrează altceva.

Feministele și alte mișcări radicale din zona sexuală au reușit chiar să influențeze legea să țintească chiar însăși grupurile conservatoare. Se adună statute bizare ca să se pedepsească demonstrațiile non-violente împotriva avortului iar legile privind ”infracțiunile de discriminare” țintesc spre reducerea la tăcere a criticilor cu privire la agenda comunității LGBT. Ambele sunt susținute de grupurile de ”libertăți civile”. Și astea sunt doar cele mai săritoare în ochi, mai sunt și altele. [Aici autorul exagerează puţin. Există în SUA grupuri de libertăţi civile sub patronaj evanghelic, de exemplu, care critică în mod deschis agenda comunităţii LGBT şi nimeni nu încearcă - politic vorbind - să-i reducă la tăcere. Ba dimpotrivă, statul îi şi scuteşte de impozite]

Feministele au fost și sunt grupul de presiune cel mai autoritarian de-a lungul unei bune părți din istoria americană. Este frapant ce atitudine necritică au luat au luat față de stat cei care au impus mai demult reforme în favoarea femeilor, observă Gottschalk. Au jucat un rol central prin... necriticare forțând însă din ce în ce mai multă putere în domeniul deciderii politicilor publice.
Ce descrie Gottschalk mai sus este versiunea feministă a stalinismului: procesul prin care mișcările radicale dispun de instrumentele de represiune de stat în timp ce schimbă puritatea ideologică cu puterea.

Drumul spre închisoare

Prima infracțiune politizată a fost violul. Feministele din primul val au cerut castrarea violatorilor. Elizabeth Cady Stanton și Susan B. Anthony, care pozau în umaniste și se opuneau pedepsei capitale, vroiau nici mai mult nici mai puțin decât executarea violatorilor.

Lobby-ul feminist agresiv în legislație și în tribunale din anii 70 a redefinit violul în așa fel încât este imposibil de distins de relația sexuală consensuală. [41 de ani mai târziu, la 1 octombrie 2011, şi în România se instaurează acest cretinism] De-a lungul timpului s-a ajuns ca o femeie să nu mai trebuiască să dovedească faptul că a fost constrânsă să aibă relații sexuale împotriva voinței ei ci că bărbatul să dovedească (cumva) că sexul a fost consensual (sau să probeze că în fapt n-a avut loc nicio relație sexuală). Noțiunea de ”neconsensual” a fost treptat eliminată ca definiție și astfel consimțământul a devenit cel mult factor atenuator pentru apărare. În 1989, Curtea Supremă a Statului Washington deja mutase deschis povara dovezii consimțământului spre acuzat argumentând că scoaterea din limbajul legislativ a noțiunii de neconsensual în cazurile de viol ”dovedește intenția legsilativului de a transfera sarcina probei către memoriul de apărare” și a aprobat fără să clipească această prezumție de vinovăție total neconstituțională. Rezultatul, scriu Weiss și Young, nu a fost închiderea a mai mulți violatori violenți - lipsa consimțământului e ușor de dovedit pentru stat în astfel de cazuri - ci a fost posibilitatea de a trimite mai ușor pe cineva la închisoare pentru că nu a obținut un dat din cap explicit întru consens de la partenerul aparent doritor înainte de începerea actului sexual.
Bărbații acuzați de viol au astăzi foarte puține pârghii legale: Oamenii pot fi acuzați pur și simplu fără nicio dovadă spune Rikki Klieman, fostul procuror însărcinat cu infracţiunile de natură sexuală în zona metropolitană Boston. Dacă o femeie vine la poliţie şi spune că a fost agresată sexual, atunci doar pe baza cuvântului ei, fără nimic în plus - adică absolut nimic, nici măcar o minimă investigaţie suplimentară - poliţia va merge şi va aresta pe cineva.
Aproape zilnic vedem unul sau doi bărbaţi eliberaţi după zeci de ani de închisoare pentru că testele ADN dovedesc că au fost condamnaţi pe nedrept. Şi totuşi, industria violului e atât de puternică încât dovada nevinovăţiei nu te ajută la nimic.

Un acuzat care îşi poate dovedi în mod indubitabil nevinovăţia... poate totuşi, cu toate acestea, să fie totuşi condamnat pe simpla bază a cuvântului acuzatoarei, scrie Stuart Taylor şi K.C. Johnson în cartea Până la demonstrarea nevinovăţiei.

În Carolina de Nord, simpla "numire a persoanei acuzate" alături de ora şi locul "va fi suficient pentru susţinerea verdictului final de vinovăţie". Laboratoarele de criminalistică sunt în acest stat deja cunoscute pentru falsificarea rezultatelor pentru a obţine o rată cât mai bună a condamnărilor.

Dogma feministă cum că "femeile nu mint niciodată" trece de cele mai multe ori fără să fie pusă la îndoială. Orice veteran în investigaţiile infracţiunilor de natură sexuală îţi poate spune că violul este una dintre cele mai răspândite acuzaţii false dintre toate infracţiunile raportate spune Craig Silverman fost procuror în Colorado cunoscut pentru retorica sa zeloasă şi pentru tenacitatea cu care se ocupa de cazuri. Sociologul Eugene Kanin de la Universitatea Purdue a aflat în urma unui studiu că 41% dintre cazurile de viol anchetate au fost oficial declarate ca fiind false de-a lungul ultimilor 9 ani, şi astea doar prin recunoaşterea acuzatoarelor că de fapt nu a fost vorba de niciun viol. Kanin a mai descoperit şi trei funcţii ale acuzaţiilor false: oferirea unui alibi, căutarea de răzbunare şi obţinerea de simpatie şi atenţie. Centrul pentru Promptitudine Militară (CPM) adaugă că acuzaţiile false de viol au fost folosite şi pentru extorcarea de bani de la celebrităţi, pentru obţinerea custodiei totale în cazurile de divorţ şi pentru a evita executarea ordinelor pentru deplasarea în zone de război.
În deja infamul caz de la Universitatea Duke, procurorul Michael Nifong a suprimat dovezi copleşitoare şi a continuat cercetarea asupra unor bărbaţi de care ştia că erau nevinovaţi, potrivit lui Taylor şi Johnson. Nifong însuşi a fost într-un final exclus din barou însă avea complici mulţi printre procurorii adjuncţi, poliţie, tehnicieni din laboratoare de criminalistică, judecători, barou şi chiar mass-media. Bărbaţi nevinovaţi sunt arestaţi şi trimişi la închisoare ca rezultat al acuzaţiilor false, scrie Linda Fairstein fostă şefă la unitatea pentru infracţiuni sexuale din cadrul Procuraturii Generale din Manhattan, care estimează din experienţa ei că jumătate dintre acuzaţii sunt total nefondate.
Proiectele nevinovăţiei sunt aproape în totalitate ocupate cu cazuri de viol (deși se străduie să evite expunerea acestui fapt). [autorul face apel la o serie de ONG-uri din SUA ocupate în genere cu finanţarea proceselor deţinuţilor condamnaţi definitiv într-un mod abuziv, ei fiind nevinovaţi - aici merită amintită organizaţia VOCAL - Victims Of Child Abuse Legislation - Victimele Lesgislaţiei din Domeniul Abuzurilor Copiilor - organizaţie fondată de o parte din foştii deţinuţi şi de urmaşii acestora - deţinuţi care au stat şi 25 de ani în închisoare condamnaţi pentru abuz asupra copiilor ca urmare a unor declaraţii smulse de la nişte copii de 4 ani ţinuţi 15-20 de ore fără mâncare şi apă în camere de interogatoriu de 2m²] Totuși până acum nu s-a făcut nicio investigație amănunțită - nici de către media și nici de către libertarieni - legat de motivul pentru care așa de mulți cetățeni nevinovați sunt încarcerați atât de ușor pe baza unor acuzații fabricate. [Articolul original este scris în 2010 la început. Între timp, lucrurile au început să se mişte în direcţia asta culminând cu studiul amănunţit al The Forensic Examiner - o autoritate în ceea ce priveşte criminalistica americană - studiu intitulat Acuzaţii false de viol: Un asalt asupra justiţiei]

Lumea acuzaţiilor de viol are multe caracteristici similare cu alte infracţiuni "de gen" băgate pe gât de feministe: invectivele aduse în mass-media acuzaţilor, "apărători ai victimilor" plătiţi din bani publici pentru a asigura condamnările sau intimidare faţă de oricine îndrăzneşte să apere acuzaţii. Nimeni dintre cei care se uită doar la televizor pentru a lua informaţii referitoare la violuri n-are nici cea mai vagă idee cât de frecvente sunt acuzaţiile false mai spune Taylor şi Johnson. Majoritatea jurnaliştilor pur şi simplu ignoră dovedzile care contrazic linia de partid a feministelor. Jurnaliştii văd un viol exact prin modul de justiţie feminist: astfel avem numirea acuzatoarei ca "victimă" fără "presupusă" în faţă sau alt termen care să ateste starea de nevinovăţie a acuzatului până la proces. Acuzatoarele anonime sunt numit "victime" chiar înainte ca cercetarea penală preliminară să înceapă, ca să nu mai vorbim de determinarea faptului dacă o infracţiune a avut într-adevăr loc sau nu, adaugă CPM.
Isteria cu privire la violuri, acuzaţiile false şi bursele distorsionate sunt deja violente în campusurile universitare care teoretic există pentru a căuta adevărul. Dacă o femeie lansează o acuzaţie falsă de viol, opiniază o absolventă de "studii de gen", înseamnă că a avut motive să facă asta. Poate nu a fost violată, dar în mod cert el i-a încălcat demnitatea în vreun fel. [Prin "studii de gen" înţelegem în engleză "women's studies" care este efectiv o secţie de studiu în cadrul unei facultăţi cu profil uman. Ce se studiază acolo? Doctrina feminist-misandră precum şi extinderea sa, marxismul cultural - affirmative action, socialismul ca unică soluţie, etc. Practic, faci o facultate în care înveţi că bărbaţii sunt răi şi că trebuie exterminaţi şi înveţi cum să faci în aşa fel încât să mai forţezi adăugarea de noi drepturi femeilor şi eliminarea de noi drepturi din dreptul bărbaţilor. Mai mult, absolvirea acestui cretinism face absolventul licenţiat în ceva. Practic, e ca şi cum ai termina Facultatea de Istorie - secţia arheologie. Numai că termini secţia "Studii de gen" care uneori este în cadrul facultăţii de istorie, alteori în cadrul altor facultăţi dar cretinismul e acelaşi. Mare atenţie! Acest cretinism există deja şi în România sub formă de masterat în cadrul SNSPA şi se numeşte Politici, Gen şi Minorităţi şi este condus de feminista radicală Mihaela Miroiu.]

Acest gen de mentalitate pătrunde direct în jurisprudenţa manipulată de feministe care sare peste nevinovăţie ştergând distincţia dintre infracţiune şi sentimente rănite. Un decan asistent de la Vassar College este de părere că acuzaţiile false nutresc în educaţia bărbaţilor: Cred că iniţiază în mod ideal un proces de auto-explorare... "Dacă nu i-am încălcat demnitatea, aş fi putut s-o fac?".
Criticii conservatori ai fiascoului de la Duke au eludat rolul feminismului şi au scos în evidenţă apartenenţa rasială - o caracteristică minoră a cazului dar mult mai sigură de criticat. Sunt puţine dovezi care să indice oameni de rasă albă încarceraţi în mod sistematic pe bază de acuzaţii fabricate de infracţiuni neexistente comise împotriva negrilor. Asta se întâmplă bărbaţilor, atât albi, cât şi negri sau de alte rase, acuzaţi de viol şi alte "infracţiuni de gen" pe care feministele le-au transformat în agendă politică.

Cazul Kobe Bryant demonstrează că şi un bărbat negru acuzat de o femeie albă este de asemenea vulnerabil. Istoric vorbind, acesta a fost tiparul cel mai des întâlnit. Societatea noastră ultra-conştientă la problemele rasiale este condiţionată să-şi amintească de linşajul din timpul autorităţii rasiale însă uită că cei linşaţi erau de regulă bărbaţi negri acuzaţi de femei albe. Profesorii feminiști o întorc ca la Ploiești și spun că ideologia dominantă masculină albă a fost în spatele linșajului.... și că femeile albe aveau nevoie de protecție împotriva bărbaților negri, sugerând în mod fantasmagoric și nefondat că patriarhatul alb a folosit acuzațiile de viol pentru a opri o romanță politică ce se dezvolta între bărbații negri și femeile albe. Cu acuzații false de viol rasele s-au schimbat dar sexele au rămas constante.

Minciuna violentă

"Violenţa domestică" este de-a dreptul o infracțiune pur politică. Mișcarea femeilor abuzate în familie s-a dovedit a fi chiar și mai vulnerabilă în a fi cooptată de stat și de influențele conservatoare asupra legii penale, scrie Gottschalk, din nou denaturând puțin lucrurile. Grupurile legate de violența domestică sunt în totalitate feministe - nu ”conservatoare” - deși și aici conservatorii au delegat feministe ca să altereze principii în schimbul obținerii de putere. [Așa ceva începe să se întâmple și în România. În România la ora actuală principala forță politică este USL care pleacă din pole-position fără discuție la câștigarea alegerilor de la anul. Invit cititorii să vadă câte feministe sunt în USL și câte sunt în toate celelalte partide adunate]

Ca și violul, ”violența” domestică este definită atât de vag încât nici măcar nu e nevoie să fie vorba de un act violent în sine. Departamentul de Justiție al SUA definește violența domestică în așa fel încât include ”gelozia extremă și posesivitatea” precum și ”poreclirea sau crticarea constantă”. Pentru aceste ”infracțiuni” bărbații sunt trimiși la închisoare fără niciun proces. În fapt, însăși categoria de violență ”domestică” a fost dezvoltată în mare parte pentru a eluda cerințele unui proces așa cum e în spețele convenționale de agresiune. Un studiu publicat de Criminologie și politici publice arată că nimeni dintre cei acuzați de violență domestică nu poate fi găsit nevinovat atâta timp cât toți arestații au fost deja pedepsiți.

Și în acest caz acuzațiile false sunt premiate. Femeile mint în fiecare zi, atestă judecătoarea Dianne Nicholas din Ottawa. În fiecare zi văd cel puțin o femeie care spune în sala de judecată ”Am inventat totul. Am mințit. De fapt nu s-a întâmplat așa” - iar pentru asta nu sunt acuzate sau cercetate absolut niciodată, adaugă doamna judecător. Absolut terifiant este că seminarele desfășurate de barouri chiar instruiesc femeile cum să fabrice acuzații. Thomas Kiernan în Jurnalul Legislativ al New Jersey își exprimă siderarea la faptul că femeile care merg la seminare ce trag concluzii pripite - în fapt chiar lăduându-se - au anunțat că deja au comis sperjur și mărturii mincinoase sau au exagerat în mod porcesc acuzații de violență domestică împotriva soților lor eminamente neajutorați și că procedeul chiar a funcționat! El adaugă apoi că avocații care erau lectori la aceste seminarii invariabil au aplaudat și felicitat acest autodenunț de ticăloșenie cruntă.
Violența domestică a devenit ”gârla pseudo-teoriei tautologice”, scriu Donald Dutton și Kenneth Corvo în cartea Agresiunea și comportamentul violent. În nicio altă zonă din domeniul asistenței sociale, justiției penale, sănătate publică sau intervenție comportamentală nu există atât de multă lipsă de dovezi care să susțină arestările obligatorii și celelalte măsuri coercitiv-abuzive. Profesori universitari precum și avocați au adus în mod sistematic dovezi documentate cu privire la faptul că acuzațiile de abuz sunt acum folosite pentru a obține avantaj tactic în procesele privind custodia minorilor post-divorț și au devenit parte din dezavantajele a priori pe care le au bărbații în timpul divorțului. Abuzul domestic a devenit o zonă de drept afundată în lipsă de onestitate intelectuală și nedreptate, potrivit Rutgers Law Review. [Rutgers Law Review este o publicaţie editată de mai mulţi studenţi la Drept din SUA - sub supravegherea profesorilor universitari şi a metodiştilor - care publică opinii critice legată de sistemul legal din SUA preponderent dar şi din alte ţări ale lumii.]
Ordinele de restricţie care scot bărbaţii din propriile lor case şi-i îndepărtează de propriii copii sunt emise sumar fără nici cea mai mică dovadă. Protecţiile din timpul procesului sunt atât de des ignorate încât Jurnalul Legislativ al New Jersey scrie despre un judecător care le-a spus colegilor săi că treaba voastră nu este să vă face griji despre drepturile constituţionale ale bărbatului căruia i le călcaţi în pcioare. Avocatul David Heleniak numeşte în Rutgers Law Review statutul New Jersey ca fiind "un proces de cauză fiasco". [Mai pe româneşte, ilegal!] Până şi codurile de procedură civilă şi penală din New Jersey recunosc deschis că procedura standard din timpul procesului este ignorată argumentând că altfel s-ar perpetua ciclul de putere şi control unde [presupusul?] agresor rămâne cel cu puterea şi [presupusa?] victimă rămâne fără putere. Omiţând termenul "presupus" este deja standard în codurile de proceduri unde, conform Jurnalului Săptămânal al Avocaţilor din Massachusetts, simpla acuzaţie de violenţă domestică... pur şi simplu mută povara dovezii de pe reclamant pe pârât.
Instituţiile speciale numite "instanţe integrate de violenţă în familie" prezumă vinovăţia şi apoi, spune judecătoarea şefă a New York-ului - feministă declarată, "îi face pe agresori să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor". Aceste "instanţe" pot înceta dreptul la proprietate atâta asupra bunurilor cât a însăşi casei tale plătită de tine fără ca pârâtul să fie condamnat de vreo infracţiune şi fără ca măcar acesta să fie acuzat în mod oficial sau prezent la şedinţa de judecată pentru a se putea apăra. Avocatul Walter Fox descrie aceste instanţe ca fiind "pre-fasciste": Instanţele de violenţă în familie ... sunt de-aşa manieră proiectate încât să ocolească toate protecţiile şi procedurile din codul penal. În aceste instanţe povara dovezii este redusă şi chiar eliminată şi nu există niciun fel de prezumţie de nevinovăţie.
Mărturisirile forţate sunt de asemenea larg răspândite. Bărbaţii din Pennsylvania sunt încarceraţi dacă nu semnează un formular pe care scrie "Mi-am abuzat fizic şi emoţional partenera". Apoi bărbatul trebuie să descrie violenţa cu amănunte, chiar dacă insistă că nu a comis niciuna. "Sunt responsabil pentru violenţa pe care am folosit-o" şi "Comportamentul meu a venit neprovocat", sunt alte declaraţii pe care bărbaţii sunt obligaţi să le facă împotriva realităţii dacă vor să nu facă 2-3 de închisoare fără niciun fel de dovadă. [Autorul nu dezvoltă aici dar am să ofer eu câteva clarificări. Acest gen de formular eşti obligat să-l completezi dacă vrei să ai parte de un proces. Altfel, pur şi simplu mergi la pârnaie ca-n orice stat fascist care se respectă - numai că nu pentru vina de a fi de rasa nepotrivită ci pentru vina de a fi de sexul nepotrivit. Însă, în acelaşi timp, semnarea formularului te poate scăpat de închisoare însă procesul ce urmează va pleca de la premiza că tu ţi-ai abuzat partenera - căci doar tu ai recunoscut-o, nu? - şi, deşi şansele să faci pârnaie sunt mai mici, ele tot există şi, pe lângă asta, urmează ani grei în care va trebui s-o întreţii din salariul tău. Şi, toată nebunia asta pe o singură bază: cuvântul ei. Cu alte cuvinte, dacă nevastă-ta zice că ai abuzat-o circul începe şi tu ca bărbat nu ai absolut nicio scăpare, chiar dacă ea minte cu neruşinare şi eşti nevinovat sau eşti tu cel abuzat.]

Sufocarea prin pensie alimentară

În egală măsură feminismul este legat şi de maşinăria cu pensii alimentare prin care milioane de bărbaţi îşi văd familiile jefuite şi vieţile plasate sub supraveghere penală fără să fi comis nicio infracţiune legală. În momentul în care nu mai au nimic ce poate fi jefuit, sunt şi ei de asemenea încarceraţi fără niciun proces.

Contrar propagandei guvernamentale (sau a tradiţiei legii civile), pensia alimentară astăzi are foarte puţin de-a face cu taţi care-şi abandonează copiii, care fug din căsnicie sau chiar care divorţează cu acordul părţilor. Obligaţia la pensie alimentară este adăugată în mod automat şi fără întrebări tuturor părinţilor care nu au custodie, chiar şi a celor care au divorţat fără temei împotriva lor (divorţurile din vina celuilalt soţ - atenţie! conceptul există deja şi în Codul Civil românesc!). Pensia alimentară este privilegiu la care au drept toate mamele divorţate indiferent de acţiunile lor şi o constrângere pentru toţi taţii divorţaţi indiferent de fidelitatea lor. "Tatăl denaturat" este mult mai puţin probabil să fie un bărbat care a abandonat căminul pe care în mod iresponsabil l-a fondat decât un tată iubitor care a fost, după cum scrie avocatul Jed Abraham în cartea De la curtoazie la curtea de instanţă, "forţat să finanţeze ciupeala propriilor copii".
Executările federale au fost raţionalizate pentru a reveni plătitorilor de taxe pentru bunăstarea acestora. Cu alte cuvinte, sub presiune feministă, plătitorii de taxe acum subvenţionează divorţul din clasa de mijloc prin plăţile efectuate guvernului federal bazate pe suma colectată din pensii alimentare. Prin această măsură, luată pe banii contribuabililor, guvernele statale au acum toată motivaţia financiară necesară să încurajeze cât mai multe mame singure cu putinţă. La schimb, guvernele încurajează divorţurile oferindu-le mamelor garanţia că-l vor şi obţine indiferent de vina lor în toată afacerea şi le vor scuti de toate taxele şi impozitele cel puţin până la majoratul copilului.
În timp ce pensiile alimentare (ca şi divorţul însuşi) sunt acordate ostentativ fără nicio referire la "vină", neplata acesteia atrage după sine o pedeapsă rapidă şi foarte severă. Susţinătorii unor măsuri şi mai agresive pentru colectarea pensiilor alimentare scrie Bryce Christensen de la Universitatea de Sud din Utah, ne-au adus cu un pas periculos de aproape de un stat poliţienesc. Abraham numeşte această maşinărie ca fiind "Orwelliană": Guvernul dictează... un veritabil gulag completat prin supreveghere sofisticată şi metode coercitive precum localizarea computerizată în timp real, revocarea permisului de coducere, confiscarea bunurilor şi încarcerarea.
Şi în acest caz povara dovezii poate fi mutată de pe petent pe pârât, conform Conferinţei Naţionale a Legislaturilor Statale. Ca Joseph K din Kafka, "pârâtul" s-ar putea chiar nici să nu ştie ce acuze i se aduc, "dacă instanţa nu clarifică în mod explicit acuzaţiile care i se aduc [presupusului?] părinte infractor", mai spun cei de la Conferinţă. Mai mult, "nu toate pensiile alimentare se acordă ca urmare a legii penale şi deci nu trebuie neapărat decise în urma unui proces echitabil, corect şi cu juriu" şi "în cazul debitorilor săraci nici măcar dreptul la un avocat nu este întotdeauna valabil". Acestea fiind spuse, pârâţii trebuie să-şi dovedească ei înşişi nevinovăţia împotriva unor acuzaţii nespecificate şi asta fără niciun fel de consiliere juridică şi fără juraţi.
Audierile formale pot dura între 30 de secunde şi două minute, timp în care părinţii sunt condamnaţi la luni sau ani de închisoare. Mulţi însă nu primesc nici măcar o astfel de audiere şi sunt doar acuzaţu într-un "proces juridic expeditiv" în faţa unui avocat cu robă neagră cunoscut mai nou ca "surogat de judecător". Pentru că aceşti oficiali nu au nevoie de nicio confirmare legislativă, ei nu sunt răspunzători nici în faţa cetăţenilor şi nici în faţa celor ce-i reprezintă. Spre deosebire de judecătorii adevăraţi, aceştia chiar pot crea legi noi prin sentinţele pe care le dau încălcând practic separarea puterilor în stat, unul din fundamentele oricărei democraţii sănătoase la cap. De cele mai multe ori aceşti indivizi sunt activişti politici în robe. O judecătoare surogat, conform unui ziar local din New Hanpshire, lucra simultan ca "feministă radicală forţând pentru legislaţie mai dură în privinţă pensiilor alimentare". [Precizări: În jurisprudenţa anglo-saxonă un verdict final are rol de lege. De exemplu, avortul a devenit legal în SUA în urma unui proces desfăşurat la Curtea Supremă a SUA în urma căruia argumentaţia apărării cu privire la viabilitatea fătului precum şi faptul că statul încălca constituţia interzicând avortul a fost considerată cea justă, motiv pentru care avortul pentru cea în cauză a fost permis şi apoi legalizat la nivel federal. De aceea autorul se teme de aceşti judecători-surogat pentru că şi deciziile lor se supun aceleiaşi jurisprudenţe - cu excepţia că ei calcă în picioare procedurile - şi astfel SUA s-ar putea trezi mai repede decât s-ar aştepta într-o dictatură anti-masculină şi într-un stat poliţienesc de facto]

Deşi guvernul dă aproximări senzaţionaliste cu privire la presupuşi "taţi denaturaţi" care sunt închişi fără niciun proces luni şi chiar ani de zile, nu există nicio informare guvernamentală exactă despre câte încarcerări au loc la nivel naţional. Biroul de Statistică Judiciară este totalmente tăcut în privinţa încarcerărilor legate de plata pensiei alimentare. Rebecca May de la Centrul pentru Politici Familiale a găsit chiar dovezi că "încarcerarea părinţilor care nu au custodia şi sunt sub limita sărăciei este un fenomen extrem de larg răsăpândit". Cu toate astea, ea n-a putut găsi şi documente care să descrie amănunţit motivul încarcerării lor, durata sentinţei şi toate celelalte documente care există pentru toţi ceilalţi infractori condamnaţi din închisori. Informările guvernamentale oferă foarte puţine informaţii despre subiect încât un neavizat ar putea crede că arestările au loc foarte rar sau chiar deloc. Deşi May a asistat personal la arestări şi condamnări fără juriu şi avocat ale taţilor din St. Louis - nu am găsit niciun fel de documentaţie explicită de arestări pe acest criteriu în St. Louis. În Illinois, am observat şi eu şi colegii mei cum în sălile de judecată apăreau în faţa judecătorilor taţi care făceau închisoare pentru neplata pensiei alimentare şi, cu toate astea, nu exista nicio informaţie oficială cum că ar fi avut loc arestări pe acest criteriu în Illinois.

Totuşi ştim foarte bine că fenomenul arestărilor este foarte larg răspândit. Statul Georgia se confruntă de mult cu supraaglomerarea închisorilor iar acolo un şerif şi un judecător au propus chiar crearea unor tabere de detenţie special pentru "taţi denaturaţi". Comisia de buget a oraşului Pittsburgh chiar a luat în considerare transformarea unei foste uzini de procesare chimică a plantelor... în centru de detenţie pentru "taţi denaturaţi".
Afundaţi şi mai mult în datorii prin încarcerare, taţii sunt scoşi la muncă silnică şi la adunat gunoiul corporaţiilor şi alte munci umilitoare de genul acesta unde muncesc 14-16 ore pe zi iar câştigurile le sunt confiscate. [Să nu uităm! Toate astea numai pentru faptul că soţia a zis - atât! doar a zis - c-ai abuzat-o]

Mai multă militărie rău-voitoare

Mai sunt şi alte încarcerări care sunt atribuibile feminismului. Vasta preponderenţă a infracţiunilor cu adevărat violente sau infracţiuni privind abuzul de substanţe interzise este la rându-i întreţinută de pe urma fenomenului extins al familiilor monoparentale şi a copiilor crescuţi fără tată, factor catalizator mult mai puternic decât discriminarea rasială sau sărăcia. Explozia fenomenului familiilor monoparentale este de obicei resemnat pusă în cârca abandonului paternal şi are ca singur remediu existent adăugarea unor noi şi noi măsuri draconice şi represiuni ineficiente precum pensia alimentară. Şi totuşi, nicio dovadă nu există care să indice că proliferarea familiilor monoparentale rezultă ca urmare sustragerii taţilor. Dacă acceptăm însă că mamele singure reprezintă ca fenomen exact ceea ce spun feministele - că este o alegere deliberată a revoluţiei lor sexuale - atunci aparent "eliberarea sexuală" stă foarte bine în spatele nu numai a acestor infracţiuni sexuale inventate dar şi în spatele tendinţei mai mari de infracţiuni cu adevărat violente precum şi a încarcerărilor. Feminismul conduce atât la condamnarea nevinovaţilor cât şi la creşterea gravităţii infracţiunilor comise de cei vinovaţi.

Vom continua să ne batem cu morile de vânt împotriva infacţionalităţii, a încarcerărilor masive sau a puterii extinse a guvernului atâta timp cât nu confruntăm însăşi ideologia sexuală care conduce nu doar la destrămarea multor familii şi la instaurarea anarhiei sociale, dar însăşi la criminalizarea [aici cu sensul de creare de infracţiuni] a populaţiei masculine. Măsuri penale şi mai represive nu vor face altceva decât să erodeze şi mai mult libertatea individuală. Dacă tot vorbim de un regim de stânga, conservatorii trebuie să-şi regândească abordarea cu privire la infracţiuni şi pedepse precum şi coliziunea lor neadmistă încă cu staliniştii crescuţi în America.

Autorul articolului original: Stephen Baskerville
Stephen Baskerville este profesor asociat al guvernului la Patrick Henry College și autor al cărții Arestat: Războiul împotriva taților, căsniciilor și familiei.
Pe lângă traducerea efectivă a textului am adăugat o serie de comentarii personale - suficient cât ca acest articol să fie valabil și pentru Uniunea Europeană în general cât și chiar pentru România.

6 comentarii:

  1. Lucian,vezi aici :

    http://www.amptoons.com/blog/2009/04/15/eugene-kanins-study-of-false-rape-reports/

    ca studiul lui Kanin (care sustine ca 40% din acuzatiile de viol sint false) nu e asa de serios si credibil cum ti se pare tie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stefane, adevarul gol-golut este ca nu vei gasi nimic OFICIAL care sa sustina ca exista acuzatii false cand este vorba de viol, violenta de gen sau abuz impotriva copiilor. Ce este scris asupra acestor aspecte? Majoritatea sunt marturii ale celor afectati de acuzatii false care au simtit pe propria piele ce inseamna asta si scrieri ale celor care au considerat firesc sa ramana fideli adevarului si sa nu se compromita cu cea mai nenorocita ideologie ce a existat vreodata. Sistematic li se pune pumnul in gura acestora, nu este politic corect ca unii ca tine, care sustin, de pilda, ca studiul lui Kanin nu e asa de serios si credibil cum pare, sa ramana in zona de confort, sa gandeasca in continuare ca undeva exista ceea ce se cheama Justitie si se ocupa cu facutul justitiei si chiar este in stare sa afle adevarul cand e cazul si......sa sa se faca de ras pe bloguri scriid prostii pe care doar un prost le va crede.Replica ta domnule este o insulta grava la adresa multora care poarta o singura vina:s-au nascut de sex masculin. Este o insulta grava la adresa unei mame care isi vede copilul bagat prin puscarii fara sa fi comis nici o infractiune si judecat pe baza prejudiciilor si studiilor feministe. Poate ca vei avea sansa sa vezi totusi cat de adevarat studiul lui Kanin, daca nu esti homalau, bineinteles. Sau cine stie, poate timpul, tehnologia, etc. o sa dovedeasca ca sunt mai mult de 40%.

      Ștergere
  2. Ciudat e ca Mihaela Miroiu nu vede nici o contradictie intre feminism si ortodoxie :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Nea Ilie, că nu vede asta îmi pasă prea puțin - ortodoxia nu e nici o lege și nici setul de valori la care mă raportez eu.
    Mai rău pentru noi toți e că nu vede nicio contradicție în feminism și democrație și nicio asemănare între feminism și nazism. (hint: ambele se bazează pe discriminare bazată pe cod genetic)

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonimulm folosind injuria "homălău" în comentariul lui, şi-a arătat masca adevărată de mârlan ghiftuit, obişnuit să fie slugărit de roabe pe care le snopeşte în bătaie la bunul lui plac, atunci când îl gâdilă instinctele sadice.

    Băăăă, nu vă căsătoriţi dacă mariajul nu vă avantajează! E simplu de tot! Ah da, uitasem. Stăpânii îşi plâng trecutul confortabil, plini cu robi şi soţii roabe la dispoziţie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. 1. Nu există niciun comentariu la articolul ăsta care să conțină cuvântul „homalău”. Deci, despre ce vorbim?
      2. Dacă citeai articolul, observai că nu doar cei căsătoriți au de suferit de pe urma acestui caz. Dar deh... e mai simplu probabil să rumegi narativa oficială corectă politic decât să-ți folosești propriul creier pentru a gândi, nu?

      Salam alekum.

      Ștergere

Ai reflectat în plus la cele de mai sus? Spune-ne şi nouă!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails