sâmbătă, 31 decembrie 2011

Băieţei şi broaşte ţestoase

Mi-am făcut în sfârșit curaj în urmă cu o lună și m-am uitat la primul meu vilmuleț cu circumcizie infantilă. A fost un filmuleț plin de instrucțiuni, cu o imagine cu purici și în alb-negru - și astfel am putut vedea foarte clar totul (și pentru asta sunt recunoscătoare). M-am uitat la început fără sonor. Când într-un final am avut curajul să pornesc și sunetul, singurul aspect mai înspăimântător decât țipetele de durere ale băiețelului a fost răceala și detașarea din descrierea ”clinică” a ”procedurii” pe care o rostea dectorul care opera.

Și eu nu sunt o persoană gingașă. Pe vremea când lucram ca bucătar profesionist la un hotel de lux, eram fata bună la toate de câte ori cineva își bloca accidental mâna adânc în fripteuză sau își tăia vârful degetului, fata care asista răniții, determina dacă e nevoie de asistență medicală profesionistă și, la nevoie, căuta partea corpului tăiată cel puțin ca să nu ajungă în cina cuiva. I-am ținut capul nemișcat copilului meu de trei ani cât timp doctorul îl cusea și am trecut prin durerile nașterii pe cale naturală de trei ori. Am luat serios în considerare chiar și o carieră ca asistent medical.

Dar uitându-mă la acel filmuleț m-a lăsat totuși tremurând, cu gâtul înfundat de lacrimi iar pieptu-mi era strâns și înfierbântat cu acel gen de furie din rărunchi că astfel de barbarii încă se fac altor ființe umane - ba încă și unora foarte neajutorate - în această era așa-zis progresivă. Și nu, acesta nu este un articol despre circumcizia infantilă în sine. Este un articol despre ce ne spune despre societate acceptabilitatea culturală și legală a circumciziei infantile, chiar și în culturi unde nu este o normă și despre rolul bărbaților în acea societate.

Îmi amintesc de asemenea veritabila furtună cu desert turcesc stârnită de mass-media în urmă cu 10 ani în Chinatown-ul din Vancouver când niște vânzători au fost reclamați la Societatea pentru Prevenirea Cruzimii față de Animale (SPCA) (nici mai mult nici mai puțin decât de niște copii oripilați care erau în excursie) pentru că tăiau și vindeau carnea de pe țestoase vii, dând jos carapacea și decupând țestoasa bucată cu bucată cât încă trăia. Vânzătorii înșiși nu înțelegeau care e problema. Ținând țestoasa în viață cât mai mult timp cu putință ținea fiecare bucată de carne proaspătă. Ce putea fi mai simplu și mai ușor? În plus, e doar o țestosă. De ce i-ar păsa cuiva? Susținătorii drepturilor animalelor s-au arătat siderați de practică (ca și majoritatea oamenilor cu care am vorbit atunci despre asta) dar SPCA a considerat-o o ”normă culturală” și de-atunci nu a fost promulgată nicio lege specifică împotriva ei și nu erau prea multe de făcut. Asta pare bizar căci când o persoană calcă un cățeluș, își bate pisica cu furtunul sau își lasă câinele să moară de foame, acea persoană poate fi amendată sau chiar băgată la închisoare, sau să i se interzică dreptul de a mai poseda animale. Denis Leary a avut o rubrică ”amuzant pentru că e adevărat” în emisiunea sa ”Niciun leac pentru cancer” unde a observat foarte bine că ”noi vrem să salvăm doar animalele drăguțe, nu-i așa?” - dar eu cred că e mai complicat decât atât. Nu este doar drăgălășenia unui animal (sau a unei ființe umane) ca factor care influențează modul cum empatizăm sau nu cu ele. E o întreagă sumedenie de percepții pe care le avem cu privire la funcțiile lor, rolurile lor, muncile pe care le pot depune (dacă sunt), contribuțiile, nocivitatea, punctele tari și punctele slabe, care se combină pentru a formula abilitatea noastră de a le prețui ca ființe în sine decât să le translatăm existența exclusiv în funcțiile utilității lor sau posibilitatea de a ne răni.

Țestoasa o fi drăguță, dar are și gust bun. Rolul ei și funcția în relație cu noi este să fie folosită și consumată de noi. E cu sânge rece, cu personalitate fără suflet ca orice reptilă și insuficient de inteligentă încât să poată fi dresată în vreun fel. Este percepută ca moartă din punct de vedere emoțional, prin urmare, durerea ei este percepută ca inexistentă și întreaga-i existență străină experienței noastre proprii. Și în timp ce noi, vesticii, ne permitem de ceva timp luxul de a ne păsa de supraviețuirea și bunăstarea altor specii decât a noastră, nu sunt sigură că există vreo agenție echivalentă a SPCA în China. Cultura lor este în continuare una care vede animalele în principal pentru utilitatea lor, așa cum obișnuiam să vedem și noi. Nu există probabil prea multe oi și prea mulți viței cu nume acolo pentru că atunci când îți numești mâncarea, e mai greu de tranșat. Ai transformat-o în ”cine” în loc de ”care/ce”. Când vine vorba de cruzime față de animalele de companie, ei bine, lucrurile arată diferit pentru noi. Rolurile animalelor noastre de companie și funcțiile lor ne hrănesc umanitatea - iubire, afecțiune, companie. Nu le ținem prin preajmă pentru utilitatea lor ci pentru bucuria pe care ne-o dau. Le admirăm însușirile și ne raportăm la viețile lor emoționale bogate. Și în mod ciudat, pentru că nu ”avem nevoie” de ele, pentru că nu au niciun scop practic, nu fac nicio muncă necesară și chiar sunt adevărate poveri pentru noi... pare că le prețuim chiar și mai mult. Deseori le respectăm simțămintele și dorințele prea mult, le permitem să se îngrașe sau să devină ”șeful casei”.

Eram confuză la un moment vis-a-vis de tendințele societății - atât jumătatea masculină cât și cea feminină - care supraempatizează cu femeile și nu empatizează deloc cu bărbații, dar pe măsură ce mă gândesc mai mult la țestoasele din piața chinezească și la băiețelul legat de masă care urla de durere, pe-atât gândurile mi-s mai clare și-n același timp, mai complexe.

Ce este ”masculin”? Ce caracteristici sunt atribuite de biologia și de cultura noastră masculinității și de ce?

Forță. Independență. Auto-determinare. Duritate. Curaj. Amenințare. Necruțător. Pericol. Competență. Ambiție. Prădare. Reticență. Stoicism. Furie. Agresiune. Violență. Perseverență. Invulnerabilitate. Utilitate. Protecție. Spirit de sacrificiu. Toate astea sunt ”masculine”.

Poate o astfel de ființă să simtă durerea? Și dacă da, de ce-ar trebui să ne pese? Și, mai important, putem, și am fost vreodată capabili să, ne permitem să ne pese?

O imensă parte din rolul pe care l-au avut bărbații de-a lungul epocilor de evoluție au implicat ca ei să nu fie doar agenții care acționează asupra lumii exterioare, dar și să absoarbă violența, riscul, durerea și pagubele produse de natură și de alți oameni prin munca lor pentru ca femeile să nu fie nevoite să facă asta.

Cum a putut societatea să se aștepte la un bărbat ca, de bună voie, cu curaj și fără să se plângă să stea în fața unei femei și să acționeze ca scut pentru ea, să înfrunte toate elementele și posibil chiar moartea, să acționeze ca o suliță pentru ea, să muncească până-i sângerează mâinile ca să fie coasa ei, să se aplece ca să fie taurul ei, să stea înfometat, înfigrurat și speriat în tranșee ca să fie pelerina ei... cum ar putea exista o astfel de așteptare și să mai fie și impusă, dacă am fi simțit cu adevărat empatie pentru acel bărbat, dacă l-am fi văzut cu adevărat om în sine, demn de umanitate pentru simplul fapt că e om, dacă l-am fi prețuit în aceeași măsură în care i-am prețuit utilitatea sau dacă suferința lui ar fi contat cu adevărat pentru noi?

Cum ne putem aștepta de la el - să-i ordonăm chiar - să sufere pentru beneficiul femeilor și a societății ca întreg dacă ne pasă să-l scutim de durere? Dacă ne-am putea pune în pielea lui și să ne imaginăm pe noi acolo, să simțim toată paleta de teamă pe care o ascunde, durerea pe care o suprimă, frica pe care o suprimă, singurătatea pe care o poartă și neajutorarea pe care o neagă?

În Africa, există o mișcare în creștere atât în sânul agențiilor de într-ajutorare cât și în sânul agențiilor federale care dorește să pună capăt practicii barbare a mutilării genitale feminine. În exact același timp există un program susținut de Organizația Mondială a Sănătății pentru a implementa pe scară largă circumcizia infantilă (mutilarea care nu e numită așa cum este), pentru ”beneficiul” societății africane.

Mă gândesc la acel băiețel, prins de o masă în timp ce o bucată din partea sa masculină îi este tăiată pe viu, la țipetele lui la fel de ineficiente ca zvârcolirile unei țestoase căreia i se înlătură carapacea și la vocea doctorului, rece și neempatică, deloc diferită de vocea vânzătorului din piață care spune ”dar e doar o țestoasă!”.

Și singurul mod în care are vreun sens pentru mine e să conchid că masculinitatea acelei tăieturi transformă cumva suferința lui din cea a unui copil, de care s-ar putea să ne pese, în suferința unui individ de sex masculin. E benefic, nu doar pentru el, dar și pentru societate. Chiar dacă nu este. Pentru că puțină suferință masculină nu a dăunat nimănui, nu?

Și îmi imaginez mama acelui copil ținându-l după aceea și consolându-l și chiar lăudându-l, ”ăsta e băiatul meu bun și curajos, bărbatul meu mic și dur...” și apoi sfătuindu-l să nu plângă.

Am fost numită în multe feluri de când am început să scriu despre problemele bărbaților: sexistă, misogină, plină de ură, lipsită de sentimente, sociopată și chiar inumană. Și cel mai important este că aceste acuzații vin cel mai des când empatizez cu bărbații sau cu băieții fără a empatiza cu femeile și fete mai mult.

Nu știu cum să învăț societatea să simtă vreun fel de empatie pentru bărbați. Nu știu dacă e un lucru care poate fi predat. Știu doar că această lipsă de empatie pentru bărbați și această revărsare patologică a societății de empatie pentru femei, stă la baza oricărei probleme majore a bărbaților, este izvorul nesecat al fiecărei nedreptăți pe care o văd și este fundația zidului care stă între bărbați și egalitatea reală.

Scris de girlwriteswhat pe A Voice For Men.

P.S.: La 23:59 se va publica automat un mesaj de anul nou pentru religioși.

4 comentarii:

  1. Alta mostra de idiotenie made in GWW. Si tocmai ea vorbeste despre spalarea pe creier! Rade ciob de oala sparta. O concluzie "la rece": mutilarea feminina genitala nu conteaza, iar animalele nici atat. Barbatii sunt pe primul loc. Iar posesorul acestui blog probabil ca se va rupe iar in figuri ca sa demonstreze ca are dreptate. Fiecare are dreptul la propriile iluzii, nu?

    RăspundețiȘtergere
  2. Anonim, dacă arăți unde a zis GWW că mutilarea genitală feminină nu contează, atunci te cred pe cuvânt cu tot comentariul tău.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu face pe prostul, s-ar putea sa ramai asa.

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonimule figurant, îmi reiterez provocarea. Arată unde stau lucrurile așa cum spui tu sau fă liniște că perturbi cyber-spațiul!

    RăspundețiȘtergere

Ai reflectat în plus la cele de mai sus? Spune-ne şi nouă!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails