luni, 20 februarie 2012

”Prințesă” de 45 de ani maturizându-se

În timpul zilei în care aniversez 45 de ani am făcut greșeala de a mă uita în onglindă - dar nu în oglinda de la baie, ci la o poză cu mine de la absolvirea facultății. M-am uitat la mine însămi de acum 20 de ani și am avut o revelație clară și năucitoare. N-a fost deloc un moment fericit - ci mai degrabă unul foarte trist. Atât de trist că fără să vreau am izbucnit în lacrimi - ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de la momentele negre din timpul divorțului meu.

M-am uitat la fotografie și am ajuns la concluzia că mi-am distrus viața. Am simțit mizeria absolută a vieții mele abundând în valuri de tristețe, regret, furie și singurătate deopotrivă. Aproape o oră am plâns continuu uitându-mă la o poză a versiunii mele mai tinere. Aveam 24 de ani și abia îmi luasem masteratul în administrarea afacerilor de la școală foarte bună. Eram nerăbdătoare să cuceresc lumea afacerilor. Eram nerăbdătoare să demonstrez că demonstrez că femeile pot face orice.
Uitându-mă la mine de-atunci observam că eram și mai slabă iar hainele mele arătau mai bine pe mine - aproape sexy. Desigur, coafura mea era groaznică însă așa era moda atunci, în anii 80. Tot în acea poză am văzut strălucirea din ochii mei, sclipirea vie în fața oportunităților ce-mi erau deschise. Lumea-ntreagă era a mea și eu eram gata s-o cuceresc.

Dar cumva, într-un anume fel, nu s-a întâmplat asta. Viața mea a evoluat în ceva dureros și dificil. Dar până în acel moment când m-am uitat la acea poză de acum peste 20 de ani, întotdeauna am dat vina pe oricine altcineva. Niciodată nu era vina mea pentru deciziile proaste pe care le luam. De regulă era vina bărbaților - tata, iubiții mei, soțul, șeful, fiii - și niciodată sub nicio formă nu era ceva în neregulă cu ceea ce făcusem eu. Când le-am vorbit prietenelor mele despre asta, de fiecară dată ele m-au susținut pe mine. M-au susținut chiar și când mi-am înșelat soțul, spunându-mi că el nu-mi acordă atenția de care aveam nevoie. Citeam reviste pentru femei și fiecare articol era despre cum femeile erau tot timpul puternice, inteligente, mai morale decât toți și incapabile de a lua decizii proaste. Mai rău decât atât, credeam că oricare dintre nevoile mele, nu contează cât de superficiale, indiferent de câte ori mă răzgândeam, indiferent de cât de rău îi făceam pe bărbații de lângă mine să se simtă, erau mereu mai importante decât orice - maternitatea, avansarea în carieră, căsnicia sănătoasă, în fine, orice.

Urăsc lumea care m-a învățat aceste ”lecții”. Îmi amintesc cum mă plângeam că soțul meu nu s-a maturizat niciodată. Dar, pe măsură ce lacrimile se scurgeau pe obraz, am ajuns la concluzia că eu nu mă maturizasem niciodată. Eu nu învățasem nimic despre compromis, încredere, toleranță sau bunătate - eram o insuportabilă, pur și simplu. Acum îmi dau seama abia că fiind insuportabilă nu e o trăsătură a celor puternici și independenți. Fiind insuportabilă are mai degrabă de-a face cu a fi respingătoare, neplăcută, nefericită și singură. A fi insuportabilă nu e nimic altceva decât a fi o prințesă răsfățată care e prea egoistă sau prea proastă să înțeleagă și să accepte bucuriile vieții.

Devenisem o prințesă de vârstă mijlocie grasă și neplăcută pentru că refuzasem să mă maturizez. Sigur, îmi asumasem răspunderile ”adulte” (căsnicie, carieră, casă, maternitate) dar în esența mea psihică eram doar o fetiță de 13 de ani care dădea din picioare și se plângea când lucrurile nu decurgeau așa cum dorea ea. Desigur, am încetat să mă mai plâng cu ani în urmă dar eu doar înlocuisem tânguiala cu manipularea emoțională și tulburările de nesuferită. Nici nu-i de mirare că eram încă singură iar cei doi fii ai mei ajunși la vârsta adolescenței preferau oricând să-și petreacă tot timpul liber cu tatăl lor.

În procesul meu de creștere, fiind o feministă diletantă, am înghițit gălușca standard că femeile pot avea totul. Am vrut totul și n-am vrut să fac niciun compromis, niciun sacrificiu și să am tot timpul senzația de validare completă în toate alegerile mele personale și de viață. Marea greșeală a mea de la sfârșitul adolescenței și începutul maturității a fost că am lăsat alte femei - femei pe care eu le credeam puternice, independente și inteligente - să determine ce stil de viață să adopt. Pur și simplu eram prea răsfățată și prea leneșă să privesc în interior și să mă supun introspecției necesare pentru a-mi găsi propria cale în viață, calea calea care ar fi putut duce către împlinirea și fericirea reală rezidată din propriile dorințe.

Îmi amintesc bine anii de facultate. Era o perioadă distractivă și, credeam eu la vremea respectivă, una iluminatoare. Petrecerile se țineau lanț, dezbaterile politice erau intense iar șirul de iubiți și relații sexuale neglijente erau de asemenea plăcute. Am învățat pe rupte dar am și jucat dur. M-am dus la întâlnirile cu caracter feminist care se organizau în campus și am ascultat discursurile lungi și rostite cu patos ale unor oameni autointitulați atoatecunoscători și atot moralizatori despre răul pe care îl reprezintă masculinitatea. Am învățat să iau la mișto bărbații când nu aveam nevoie de ei din motive pur egoiste - parteneri de studiu, un umăr pe care să mă plâng sau parteneri sexuali voitori. Dar nu ezitam niciodată să dau frumos din gene și să-mi ridic fusta cât mai sus peste picioarele mele subțiri atunci când aveam nevoie de ceva de la un bărbat. Bărbații sunt utili să-i ai prin preajmă uneori, dar în mod cert nu sunt necesari, după cum insistau feministele care nu mai tăceau din campus.

Am învățat că singurul loc al femeii este comitetul de conducere și că maternitatea era sub nivelul meu de inteligență. Am participat la câteva manifestări de tip ”take back the night” (1) alături de alte câteva sute de femei tinere, nerăbdătoare să demonstrez lumii că toți bărbații erau violatori și potențiali criminali violenți.

Când am rămas însărcinată în anul II de facultate, era ușor să faci un avort. Centrul sanitar din campus era aproape nerăbdător să mă ajute cu procedura și s-o facă repede și în liniște. Nici măcar nu le-am spus vreodată asta părinților mei. Nu i-am spus nici celui cu care rămăsesem însărcinată. Nici măcar nu-i țin minte numele. Îmi amintesc doar vag o noapte nebună cu echipa de hochei a facultății la o petrecere ținută în afara campusului. Abia acum înțeleg ironia că eram atrasă de atleții din facultate - exact tipul de bărbați cărora le plăcea să aibă controlul.

Să dau la master după susținerea licenței era ceva evident. Eram făcută să fiu în consiliul de conducere, sau cel puțin așa mă convinsesem pe mine. Nivelul licență a fost unul greu. Eram în concurență cu niște oameni de-a dreptul străluciți, majoritatea dintre ei bărbați. Acești bărbați erau făcuți să aibă succes și știau foarte bine asta. Dar eu aveam ceva ce am putut exploata. Aveam feminitatea mea și am folosit-o fără scrupule când a trebuit. Am încercat să mă conving pe mine însămi că o aventură cu profesorul de finanțe care era și căsătorit nu avea nicio legătură cu notele. Sigur, finanțele era cel mai greu curs și când am trecut în sesiune cu 9 era destul de greu de raționalizat că întâlnirile secrete cu profesorul n-aveau nimic de-a face. Dar scopul scuză mereu mijloacele și nu se punea problema ca eu să nu reușesc. Celelalte câteva femei din grupa mea ar fi făcut sau făceau la fel dacă ar fi putut scăpa basma curată cu asta. Niciodată nu vorbeam despre asta. Dar era înțeles de la sine și uneori chicoteam pe subiectul ăsta și ne bucuram că aveam ceva ce bărbații nu vor putea avea vreodată.

Mi-am cunoscut soțul în anul III de facultate. El studia la secția de sociologie. Chimia pe care o simțeam cu el era foarte intensă la început. El era pletos și avea motocicletă. Era un clasic boem și eu am simțit nevoia să-l prind și să-l țin în frâu și să-l fac un om și un bărbat mai bun (sau cel puțin definiția mea de un bărbat mai bun). Era iresponsabil și uneori neascultător dar l-am iubit cu toată inima și sufletul meu.

După absolvire, m-am angajat într-o corporație mare. În fiecare zi mă duceam la muncă la costum, la 4 ace și cu pernuțe la umeri. Intram în teniși și îi schimbam cu pantofi eleganți când intram în birou la 7 dimineața pentru încă o zi de muncă de 12 ore. Eram căsătorită deja atunci iar la nuntă avusesem o rochie cumpărată direct din revista ”Mireasa Modernă” (Modern Bride). Soțul meu s-a tuns într-un final după multe insistențe din partea mea. Ulterior el avea să numească asta discurs cicălitor și dezastruos de iritant dar dorința-mi fusese îndeplinită așa că nu mai conta.

El și-a găsit de muncă într-o organizație de cercetare și sondare a pieței. Nu era plătit la fel de bine ca mine dar asta nu conta. Venitul meu era mare și creștea constant. Am cumpărat o casă pe care am găsit-o în suburbii. El recomandase ceva mai modest și mai aproape de centru unde munceam amândoi. Eu nu vroiam deloc asta. Succesul meu trebuia să fie vizibil și mare - iar asta însemna o casă mare tradițională și cu o peluză imensă în fața casei. Apoi m-am asigurat că el va avea grijă de peluză în ciuda opoziției sale.

După 5 ani de căsnicie am simțit nevoia de a avea copii. N-a fost o decizie comună. EU vroiam copii. De fapt nu, eu vroiam cu disperare să am un copil. Mă simțeam goală pe dinăuntru fără copii. Era un sentiment foarte irațional pentru o femeie în plin apogeu al carierei super hotărâtă să fie următorul CEO al corporației. Soțul meu era oarecum de acord cu ideea. Totuși, el a întrebat cum vom echilibra cerințele de a fi părinți și întreținerea unui stil de viață scump. Mie nu mi-a păsat. Uterul meu era gol. EU aveam nevoi. Nici raționalizarea și nici logica nu mi-au putut afecta nevoile și simțămintele.

Și așa s-a născut primul fiu. Instantaneu viața s-a schimbat. Nu mai puteam munci orele necesare pentru a-mi menține traiectoria în carieră pe care mi-o propusesem. Soțul meu s-a schimbat de asemenea. Și-a pierdut rapid atitudinile boeme. Și-a vândut motocicleta și a devenit un tată devotat pentru fiul nostru. Desigur, eu îl băteam la cap să facă asta încă de când ne căsătoriserăm. În cuvintele lui, așa cum a spus la divorț: ”țipătoare, cicălitoare și fără scrupule care m-a împins în mod irațional în paternitate”. Și totuși el l-a iubit enorm pe primul nostru fiu și chiar s-a oferit să lucreze el cu jumătate de normă pentru a-mi putea permite mie să țin pasul cu cerințele din ce în ce mai mari ale carierei mele. Totuși asta nu era de ajuns pentru mine. Eu eram mama, regina și atoatecunoscătoarea creatoare a fiului meu. Soțul meu era în mod clar un pămpălău incompetent care n-ar putea face diferența dintre un scaun de mașină și un scutec.

Șeful meu a văzut că eram ditrasă cu noile atribuții de super-mamă. S-a uitat peste productivitatea mea și știa că nu pot atinge aceleași performanțe pe care le puteau atinge colegii mei care erau singuri sau care nu aveau copii. Așa că statutul de mamă mă trăgea înapoi. Dar când un coleg bărbat era promovat în dauna mea știam ce se întâmpla și uram chestia asta. Eram vânătă de furie la față. Cum era cu putință să nu am totul? Așa că am jucat din nou cartea feminină, dar acum cu bățul, nu cu morcovul. Am mers la biroul de resurse umane și am amenințat cu un proces de discriminare. N-a funcționat, normal, pentru că era foarte clar că eu munceam mai puțin și asta cuaza direct și nemijlocit o productivitate mai scăzută. Totul era documentat și sustenabil până la cel mai mic detaliu. Eram înfuriată de-a dreptul. Cum puteau îndrăzni? Mi-am exteriorizat furia pe care eu o credeam îndreptățită și am consultat un avocat din exterior - o femeie feroce care era pregătită să dea în judecată pe toată lumea ori de câte ori era nevoie - asta totuşi până când s-a dat la mine. Deschisă la minte ziceam eu că eram, dar cu siguranță nu eram lesbiană. Am lăsat ca procesul să fie respins la audierile preliminarii şi mi-am acceptat încruntată rolul redus la locul de muncă. Până una alta, aveam cheltuieli de plătit iar salariul meu era cu siguranţă necesar.

Mi-a văzut soţul evoluând de la boem la tată responsabil. Era uimitor de bun cu primul nostru fiu. Desigur, la vremea respectivă, nu recunoşteam nici în ruptul capului asta. Credeam că tot ce făcea el era greşit şi numai eu, mama supremă, eram capabilă de a creşte primul nostru băiat. Ne-am chinuit vreo doi ani şi n-a fost uşor. Aşa că atunci când am rămas din nou însărcinată - deloc plănuit de soţul meu, complet plănuit şi aranjat de mine - stresul a continuat să crească. Nu eram chiar strâmtoraţi cu banii dar presiunea de a ne menţine stilul de viaţă şi casa aia mare era mai mult pe umerii mei. Îmi jigneam des soţul pentru asta. El alesese o carieră într-o meserie care-i plăcea dar plata nu era nici pe departe la fel de mare ca a mea. Iar eu chiar trebuia să muncesc şi fiind trasă în jos de statutul de mamă, nu aveam nicio şansă să ating nivelul în carieră pe care mi-l propusesem.

Foloseam grădiniţa şi aveam o menajeră angajată cu jumătate de normă. De fapt, am avut vreo 8 menajere pe care le-am tot angajat şi concediat. Niciodată nu erau suficient de bune pentru mine. Nimic nu era bun şi suficient pentru mine. Pantofii nu mă încăpeau, hainele mi se părea mereu că arată prost pe mine, maşina nu era suficient de curată, soţul nu era la standardele imposibile pe care le aveam eu, etc. Privind acum înapoi cu sinceritate brutală, eram o nesuferită rigidă. Nu cred că am spus un cuvânt frumos ani la rândul. Sunt uimită de cum m-a suportat soţul meu. Nu-l luam niciodată în serios şi nu-mi păsa de cum se simţea el - în fond, era doar un bărbat.

În viaţa mea socială limitată, îmi petreceam timpul cu femei ca mine. Eram un grup nefericit de mame de 30 şi ceva de ani cu cariere puternice. Dar, întotdeauna zâmbeam şi ne făceam că viaţa e perfectă. Toate aveam casele potrivite, maşinile potrivite, făcuserăm şcolile potrivite şi aveam carierele potrivite. Ne convinseserăm pe noi însene că chiar le aveam pe toate. Ocazional, câte una dintre noi îşi mai vărsa frustrările pe situaţie. Când se întâmpla asta, întotdeauna aveam vinovaţii de serviciu pregătiţi - soţii noştri, şefii noştri, menajerele, şcolile, în fine. Niciodată, dar absolut niciodată nu era vina noastră căci doar eram femei - şi deci incapabile de a greşi.

Când unul dintre copii avea 5 ani şi celălalt 7, s-a despărţit treaba. De fapt, a explodat. Soţul meu pur şi simplu a renunţat. Manifestase susţinere pentru mine şi era foarte bun cu copiii. Aşa că am fost surprinsă când pur şi simplu a renunţat. Bănuiesc c-ar fi trebuit să prevăd. Mereu foloseam sexul ca armă împotriva lui. Dacă nu făcea exact cum îi spuneam, dacă nu se spetea să-mi facă fiecare hatâr iraţional, atunci nu avea să primească niciun fel de plăcere sexuală. Îmi amintesc că l-am prins odată masturbându-se. Eram nervoasă. Cum îndrăznea să aibă parte de satisfacţie sexuală fără ca eu să nu fiu cumva implicat în controlarea ei?

Ca orice femeie sănătoasă, aveam şi eu nevoile mele sexuale. Însă, în loc să mă bucur de sex cu soţul iubitor, am ales o aventură. A fost uşor. Eram încă oarecum atractivă şi erau bărbaţi prin preajmă. "De ce nu?" a fost raţionalizarea mea simplă. Soţul meu nu-mi oferă suficientă atenţie, deci totul e din vina lui. Aventura nu reprezenta ceva important. Doar câteva partide de sex în week-end-uri şi în călătoriile de afaceri. Aveam nevoie de asta, deci totul era în regulă. În timp ce soţul meu era un tată responsabil, eu eram o femeie independentă şi puternică ce vizita moteluri ieftine cu un bărbat care-mi putea oferi orgasme.

Aventura a dura 3 luni. Soţul meu n-a aflat niciodată. Nici n-avea nevoie să afle - pur şi simplu a renunţar. Interesant, el şi-a canalizat eforturile într-o afacere paralelă în consultant de marketing. Asta s-a dovedit chiar eficientă pentru el. În 6 luni veniturile lui le-au depăşit lejer pe-ale mele. Contrul nostru de economie a crescut substanţial. "Este pentru taxele de şcolarizare ale băieţilor" îmi tot spunea el la nesfârşit.

Eram nefericită. Cariera mea era stresantă şi nerecompensatorie. Cei doi fii erau mai apropiaţi de soţul meu decât de mine din cauza orelor multe pe care le munceam. El şi-a dat demisia de la locul său cu normă întreagă şi avea succes după succes în calitate de consultant de marketing, o treabă pe care o putea face de oriunde doar cu un calculator şi un telefon. Mă simţeam frustrată şi neîmplinită. Prietenele mele mi-au recomandat terapia de cuplu. Aşa că am încercat-o şi pe-asta. În mod subtil am ales o consilieră despre care ştiam că o să ţină cu mine. Sesiunile au fost chiar amuzante în cel mai neplăcut mod cu putinţă. Consiliera şi eu petreceam câte 50 de minute luându-ne de soţul meu şi batjocorindu-l. El a stat liniştit şi a îndurat, cerându-şi scuze şi promiţând să se schimbe. Eu n-a trebuit să promit nimic. Consiliera - o tipă cam ca mine - a avut grijă să evidenţieze că doar nevoile mele erau importante şi trebuiau să primeze în timp ce ale lui erau complet irelevante.

Evident, consilierea de cuplu n-a funcţionat pe noi. Soţul meu s-a retras în responsabilităţile de tată şi în afacerea lui în plină expansiune. Eu mă gândeam la o nouă aventură. Din păcate, însă, mă îngrăşasem destul de mult. La cât mă mărisem, era mult mai greu să găsesc un bărbat atrăgător care să se uite la mine. Prietenele mele mi-au recomandat să mă gândesc la divorţ. Acum, când mă gândesc la "prietenele" din acea perioadă a vieţii mele, realizez că erau un grup de femei nefericite aflate în încercarea disperată de a-şi valida propriile decizii greşite luate în viaţă. Iar eu le-am lăsat să mă influenţeze şi pe mine când ar fi trebuit să fiu puternică, aşa cum mă pretindeam. Asta a fost o greşeală enormă din partea mea.

Nu-mi uram soţul, doar că nu-l mai iubeam aşa cum o făceam înainte. Vroiam o viaţă nouă şi mai bună. Îmi puteam creşte fiii fără el. Citisem în ziarele din ce în ce mai feminizate că de fapt copiii chiar nu au nevoie de taţi. Mă simţeam atât de neîmplinită. Când i-am întins soţului meu actele de divorţ n-a părut deloc surprins.
Mă consultasem cu o avocată de divorţuri foarte bună iar ea mi-a recomandat cu fermitate să cer tot: casă, maşini, custodia copiilor, pensie alimentară, indemnizaţie de creştere a copilului pe banii lui, totul. "E război şi ca femeie n-ai cum să nu câştigi" - exact aşa s-a exprimat doamna avocat.

Divorţul a fost unul urât şi, în ciuda faptului că am primit casa, maşina, copiii şi pensie alimentară generoasă precum şi contul de economii pe care el îl umpluse, într-un final am pierdut. Fostul soţ s-a mutat lăsându-mă să am grijă de casă şi de copii. S-a mutat într-un apartament micuţ şi ne-am înţeles că îşi poate vedea copiii în week-end-uri. De fapt, ăsta a fost ordinul curţii. Eu aş fi vrut să-l elimin complet din viaţa copiilor dar el a fost de neclintit şi insistent iar nesimţitul ăla de judecător a fost de acord.

Eram din nou singură. Eram gata să ies din nou la întâlniri cu bărbaţi. Însă, la 38 de ani, întâlnirile nu mai erau ca în vremurile sălbatice din facultate când eram tânără, atrăgătoare şi dorită de bărbaţi. Nu, eram o mamă singură acum. M-am tuns scurt iar faţa mea era aproape de punctul fără de întoarcere. Genul de bărbat pe care-l vroiam nu era deloc interesat de mine. Bărbaţii aceia puternici şi de succes aveau prietene mult mai tinere şi mai drăguţe decât poate am fost eu vreodată.

Bărbaţii divorţaţi erau probabil cea mai rea categorie. Erau fie complet deziluzionaţi că nu puteau menţine o relaţie, fie doar săreau din pat în pat şi nu erau deloc doritori să fie exclusivişti pentru o femeie. Şi nu-i pot condamna. Eu doar vroiam foarte mult să fiu luată în braţe de un bărbat atractiv care să aibă grijă de mine şi să facă cumva să-mi dispară problemele. Încă gândeam despre mine că sunt o prinţesă. Încă eram neisprăvită, proastă şi imatură.

Şi totuşi bărbaţii de care eram atrasă nu-mi ofereau nici măcar o privire. Bărbaţii care chiar mă voiau erau total nepotriviţi. Pentru mine era de-a dreptul uluitor că nu mai eram atractivă. Atât de mulţi bărbaţi erau în limbă după mine în facultate şi acum... Îmi amintesc cum făceam mişto de toţi tipii care mă abordau la petreceri. La cel mai mic defect îi respingeam şi deregulă cu cel puţin una sau două insulte grosolane din partea mea. Niciodată nu mă gândeam de două ori când respingeam sau insultam un bărbat - unii dintre ei chiar decenţi şi de treabă dacă stau bine şi mă gândesc acum. Prietenele mele şi cu mine îi numeam "băieţii lu mămica" în timp ce noi ne lăsam cucerite de înţepaţi aroganţi şi infatuaţi care întotdeauna ne făceau să simţim o dorinţă arzătoare şi o atracţie peste măsură.

Ca să fie şi mai rău, nu puteam repara nimic în casă. Soţul meu se ocupase de toate aceste probleme. Băieţii mei intrau deja în pre-adolescenţă şi erau şi mai greu de strunit. În plus, erau peste măsură de nervoşi pe faptul că nu-şi puteau vedea tatăl decât în week-end-uri. Rezultatele lor şcolare au început să scadă. Ba încă au început să aibă şi probeleme disciplinare la şcoală. Evident, am dat vina pe tatăl lor. Totul era din vina lui - că divorţaserăm şi că trăia separat de ei. Am încercat să nu spun nasoale legat de tatăl lor în faţa copiilor mei dar sentimentele erau pur şi simplu prea puternice. Am spus lucruri regretabile, urâte şi chiar neadevărate despre tatăl lor, în special când eram beată, ceea ce făceam des atunci, imediat după divorţ.

Pe cât eram de nefericită când eram măritată, pe-atât de dezastruos de mizerabilă din punct de vedere psihologic eram acum ca mamă singură în căutarea unei noi iubiri. Am încercat din răsputeri să mă conving că eram o femeie puternică, independentă şi inteligentă. Uneori a funcţionat, în special când îmi terorizam subordonaţii la locul de muncă. De fapt chiar mi-am urât locul de muncă. Câştigam bine, da. Şi totuşi eram la apogeul carierei iar consiliul director nu era pentru mine nici cu un milimetru mai aproape. Încă aveam sentimente contradictorii între a fi o mamă bună şi a fi o femeie corporatistă.

Aveam multă vină de îndurat. Nu era cu putinţă ca situaţia mea actuală să fie rezultatul deciziilor mele. Prietenele mele, şi ele singure, toate mi-au spus asta de foarte-foarte multe ori la toate ieşirile în care beam cocktail-uri super copioase prin diverse baruri dedicate persoanelor singure. Am citit o grămadă de reviste pentru femei şi sfatul de-acolo spunea cam acelaşi lucru - o femeie nu e niciodată de vină când e de rău.

Am încercat să slăbesc dar era foarte greu. Când mi-era foame pur şi simplu trebuia să mănânc, de regulă îngheţată sau ceva cu ciocolată. Trebuia apoi să cumpăr haine din noi pentru că greutatea mea tot creştea. M-am dus o dată la un blind date (2) iar tipul cu care am nimerit a avut obrăznicia să-mi spună "Îmi pare rău, dar pur şi simplu nu sunt atras de tine din cauza greutăţii tale". Niciodată nu m-am gândit la propria-mi ipocrizie căci eu încercam să găsesc un bărbat de care eram atrasă fizic. Bărbaţii trebuie să fie oricum atraşi de mine - doar sunt femeie până la urmă.

Ultimii câţiva ani au fost oarecum ciudaţi. Fostul soţ şi-a găsit o nouă dragoste şi evident l-am urât pentru asta. Am încercat să forţez în instanţă să-i măresc pensia alimentară. Când asta n-a funcţionat, am încercat să-i opresc pe băieţii mei să-l mai viziteze. Însă copiii s-au opus tranşant. Apoi mi-am dus frustrările la locul de muncă. Şeful m-a ameninţat cu concedierea. Numai prietenele mă mai susţineau. Petreceam nopţi la rândul în care beam până cădeam sub masă. Sincer, eram de fapt nişte femei singure, grase şi nefericite care împrăştiam venin, ură şi învinuire pe întreaga lume pentru starea vieţilor noastre.

Aşa că atunci când am văzut poza din facultate, revelaţia m-a lovit puternic. Printre lacrimile de chin, furie, amărăciune şi negare s-a iţit şi realizarea dureroasă că eu eram responsabilă pentru propria-mi nefericire. Într-un final mi-am dat seama că nu m-am maturizat şi că nu am îmbrăţişat cu adevărat maturitatea. Asta se întâmpla acum 6 luni.

Am făcut nişte schimbări profunde în viaţa mea de atunci. Mai întâi de toate, am încetat să mai învinuiesc pe toată lumea pentru problemele mele. Asta a fost cel mai greu. Toată viaţa mi s-a spus - şi eu am crezut - că în calitatea mea de femeie nu pot face nimic greşit, că nu sunt responsabilă şi că întotdeauna sunt victima într-un fel sau altul. La nesfârşit a trebuit să-mi spun mie însămi ca doar eu sunt responsabilă de propria-mi fericire.

Odată ce-am învăţat să nu mai învinuiesc pe toată lumea, m-am învăţat să fiu plăcută şi drăguţă. Şi asta a fost greu. Întotdeauna asociasem această caracteristică cu slăbiciunea. Nu era deloc vorba despre asta. O nouă colegă de la muncă - o femeie din Sud - mi-a arătat clar că poţi fi uşor şi drăguţă şi puternică în acelaşi timp.

Apoi le-am făcut vânt prietenelor. Asta a fost uşor. Acest grup de femei nefericite şi negative mă încurajau de fapt să fac lucruri tâmpite cum ar fi să divorţez de un bărbat foarte bun bazându-mă pe simţămintele mele arbitrare şi egoiste de moment. Într-un final am învăţat că acţionatul la impulsul emoţiilor este apanajul copiilor, nu al adulţilor. Poate acele femei vor învăţa şi ele într-un final asta. Deşi mă-ndoiesc sincer.

Mă duc la sală zilnic. După ce am fost respinsă de atât de mulţi tipi decenţi şi atractivi, am decis să aplic standarde de egalitate reală la toată şmenozeala asta cu întâlnirile. La urma urmei, dacă eu cred în atracţie fizică, de ce n-ar trebui să înţeleg că şi bărbaţii pot fi la fel? A fi grasă înseamnă că nu sunt atractivă fizic pentru mulţi dintre bărbaţi - aşa că e responsabilitatea mea să fac ceva în legătură cu asta, nu să mă înfierez pe bărbaţi legat de situaţie. Şi uşor uşor kilogramele încep să scadă. E greu, dar funcţionează. Tototdată îmi las şi părul să crească şi să scap de coafura care mă îmbătrâneşte.

Nu mai citesc nici revistele alea cretine pentru femei şi nici nu prea mă mai uit la televizor. După ce mi-am eliberat mintea de atâtea concepţii eronate despre bărbaţi, am învăţat şi eu că bărbaţii sunt de fapt chiar oameni minunaţi. Fiii mei au remarcat transformarea. Pe măsură ce ei se maturizează şi devin la rândul lor bărbaţi, am încetat şi eu să-i mai bat la cap despre "emoţii" şi "sensibilitate" şi să-i încurajez mai mult să fie bărbaţi. Mă îndoiesc că mă voi împăca vreodată cu fostul soţ - tot ce pot spera e ca el să-şi găsească fericirea şi bucuria în viaţă. Acum am un nou respect pentru el, un respect născut din înţelegerea tardivă că bărbaţii sunt foarte diferinţi, nu mai răi, doar diferiţi. Fostul soţ este totodată şi un tată excelent. Mă simt binecuvântată pentru asta.

Am învăţat să accept că nevoile mele nu sunt centrul universului. Asta a fost chiar foarte eliberator. Nu mai sunt o scalvă a propriilor emoţii capricioase şi deseori superficiale care nu pot fi împlinite, raţional vorbind. Asta înseamnă că mă plâng mai puţin. Dacă nu pot schimba situaţia, de ce să mă mai plâng de ea? Iarna e frig - tânguielile mele legate de temperatură nu vor încălzi aerul de-afară.

Cel mai mare regret al meu este că am fost atât de slabă încât nu mi-am făcut niciun fel de introspecţie până în acest punct al vieţii. Dacă eram cu adevărată puternică, cu adevărat inteligentă, m-aş fi gândit serios la ce este important şi ce nu pentru mine în loc să merg cu turma de feministe. Gândindu-mă acum, sacrificând totul pentru a avansa în corporaţie a fost o decizie foarte proastă. Eploatându-mi feminitatea pentru a manipula bărbaţii a fost o decizie şi mai îngrozitoare. Îmi place că sunt femeie dar să folosesc sexul ca să obţin ce vreau nu e cu nimic mai presus decât un bărbat să folosească forţa brută pentru a obţine ce-şi doreşte.

Încă sunt singură iar la întâlniri încă nu prea am succes. Este însă o urmă de speranţă, totuşi, un tip super de treabă mi-a complimentat zămbetul. La 45 de ani, atunci a fost prima dată când cineva mi-a remarcat zâmbetul. Fiul cel mare a remarcat şi el: "Mamă, nu te-am mai văzut până acum niciodată zâmbind". Viaţa trebuie să se îmbunătăţească şi pentru mine.
Însă asta e responsabilitatea mea şi a nimănui altcineva.

***

(1): Take back the night (recuceriţi noaptea) sunt o serie de manifestări organizate în Marea Britanie şi în SUA, începute însă în Belgia în anii 70 de către organizaţiile feministe radicale. Acestea constau în grupuri mari de femei care merg îmbrăcate provocator la ore târzii din noapte în cele mai răufamate cartiere ale oraşelor mari. Asta în varianta extremă organizată de manipulatorii din campusuri. În varianta mai cunoscută, "take back the night" reprezintă nişte marşuri paşnice în cele mai sigure locuri din oraşele mari şi este considerată de feministe o formă eficientă (lol) de protest împotriva violurilor. De regulă au loc după ce apare o nouă statistică falsă legată de violuri (de tipul 80% dintre femei au fost agresate sau vor fi agresate sexual cel puţin o dată în viaţă - statistică falsă total dar preferată de orice feminazistă sau mangin care se respectă, în special în Marea Britanie).
(2): Blind-date (întâlnire oarbă) este un eveniment organizat de terţe organizaţii matrimoniale sau cluburi. Modelul are puţină spre deloc popularitate în România dar este răspândit în cultura vestică, o dată cu infestarea mentalului colectiv cu feminism. Conceptul e simplu: O serie de bărbaţi şi o serie de femei singuri/singure vin în acelaşi loc şi, prin tragere la sorţi, se formează cupluri şi au un oarecare timp la dispoziţie să discute unul cu celălalt şi să se cunoască sumar, urmând ca pe viitor să mai vorbească, dacă vor mai vrea. În variante mai moderne, cei veniţi vorbesc prin rotaţie astfel că ficare persoană de-acolo cunoaşte într-o seară şi 20-30 de persoane de sex opus.


Nota traducătorului: Acesta este un articol tradus publicat iniţial pe un blog care acum este inactiv - E vorba de blogul "Don't get married!" (Nu vă căsătoriţi!), unul dintre primele bloguri administrate de o femeie care aborda problemele cu care se confruntă bărbaţii în societăţile afectate de feminism.
Cazul este real însă autoarea a ales să-şi păstreze anonimatul - fapt ce i-a protejat cariera. Probabil vă daţi seama cum ar fi fost primită vestea la companie că cea care aproape a ajuns CEO a fost angajată pe baza notelor de la şcoală obţinute după "exploatarea feminităţii" cu profesorii.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

8 comentarii:

  1. se putea si mai lung :))))))))))))))))))))

    RăspundețiȘtergere
  2. o sinceritate dezarmanta si extrem de simpla, de autentica...

    prostia e ca "revelatiile" astea apar destul de tarziu pe traseul vietii, cand de multeori e cam tarziu sa mai schimbi ceva... toti ar trebui sa avem astfel de momente de sinceritate proprii, sa ne facem o auto-critica in genul celei de mai sus...

    intelepciunea nu e caracteristica tinerilor, care pun botul mult mai usor la tentatii si influente aparent "inaltatoare", sunt mult mai naivi si deci usor de manipulat... trebuie doar sa sti pe ce buton sa apesi... nu e neaparat o scuza, ci o observatie, o statistica... valorile cultivat intr-o societate ar putea sa ofere cateva repere in a lua decizii bune, iar aceste valori sunt la ora actuala sub orice critica!

    RăspundețiȘtergere
  3. sunt unele chestii reale aici. Femeile se poarta ca niste rasfatate (unele) tot din cauza patriarhatului. Pai nu cersesti, iti iei. Asta e atitudinea. Femeia asta a ajuns atat de rau pentru ca nu a fost feminista adevarata. SI daca era, societatea ofera putine oportunitati pentru femeile care nu sunt gaste (pentru gaste nu e viata). Feministele adevarate nu isi folosesc "farmecele" in alt scop decat placerea sexuala. E aproape la fel de grav ca si cand ai folosi forta. E valabil si pentru barbati.

    RăspundețiȘtergere
  4. Doamna povestitoare nu a fost o feminista. A orbecait conformandu-se sabloanelor exterioare. Este in curs de a deveni insa una.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ”Este in curs de a deveni insa una.” - Fals. Doamna este acum autoare a blogului ”A woman against feminism”.

      Ștergere
    2. In acest caz, doamna e complet ratacita in meandrele teoreticului si ale concretului deopotriva:)) Feminismul este luarea de pozitie fata de totalitatea realului a femei. Cine ii atribuie alte conotatii nu stie despre ce vorbeste. Tu sesizezi anumite derapaje umane pe care le atribui tendentios femeilor in general si feministelor in special. Urasti femeile cu o fervoare demna de o cauza mai buna, pacat! Probabil nu ai avut inca sansa sa cunosti femei de calitate, poate ca le eviti, tocmai pentru a-ti reconfirma continuu prejudecatile.

      Ștergere
  5. Mie nu mi se pare ca s-a maturizat. Din contra. Altfel nu i-ar fi dor de un barbat care s-a comportat ca o carpita de-a lungul intregii casnicii. Sigur, nu era de dorit sa fie vreun macho fatale si sa ii traga vreo doua la fiecare prostie, dar nici asa cum vad ca s-a comportat respectivul. Trebuie sa existe un echilibru pe undeva intre cei doi. Ca pana la urma toti suntem imperfecti si facem o gramada de prostii, in egala masura.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dacă ai fi într-o căsnicie în care soția ți-ar turna împotriva voinței tale un copil, nu știu dacă ai mai gândi așa.
      În plus, sinceritatea ei mult prea tardivă nu echilibrează în niciun fel scorul cu ”cârpița” (citation needed) - el tot fără casă, fără mașină, fără contul LUI de economii și cu obligații financiare este.
      Măcar remușcări să aibă scorpia, zic și eu.

      ”Ca pana la urma toti suntem imperfecti si facem o gramada de prostii, in egala masura.” - Exceptând că în cazul de față (și în 97% dintre cazuri similare în SUA - 93% în România) consecințele pentru prostiile lui, mulțumită statului feminazist, sunt mult mai grave de consecințele pentru prostiile ei care sunt de facto zero barat în 14.

      Ștergere

Ai reflectat în plus la cele de mai sus? Spune-ne şi nouă!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails