duminică, 8 iulie 2012

De ce dreapta are dreptate

Bombardamentul cu ideologie de stânga din tinerețea mea au avut un impact major asupra a ceea ce mă definea pe mine ca persoană. Îmi aduc aminte isteria ecologistă precum și exagerările cu privire la efectul de seră, urmată de încălzirea globală și apoi ceea ce numim astăzi „schimbări climaterice”. Există un curent istoric revizionist cu privire la faptul că marxismul n-ar avea nimic de-a face cu regimuri precum cel din URSS sau cu mitomania feministă cu privire la femeile care ar fi în mod inerent oprimate. Propaganda economică sugerează că Noua Înțelegere a lui Roosevelt a fost un real succes sau că piețele libere nu pot funcționa.
Ca urmare a acestei „educări” mi-am petrecut majoritatea vieții crezând că ideologia stângistă avea dreptate practic în tot și-n toate. Am crezut despre stânga că este întruchiparea cinstii, dreptății, virtuții și a unei societăți mai bune per total. Mă ia groaza la modul cum am putut crede doctrina feministă și cum am respectat oameni precum Michael Moore. Dar, pe când aveam 30 de ani, am început să studiez, să citesc, să urmăresc filme și documentare, să citesc masiv pe Internet examinând alternativa - celălalt argument - acea alternativă care este suprimată puternic de modul de gândire generalizat.

Asta m-a dus în lumea minunată a filosofiei liberale clasice susținută de Friedrich Hayek, Murray Rothbard, Milton Friedman, Ayn Rand, John Locke, Adam Smith, Thomas Jefferson, Ludwig Von Mises și mulți alții. Am văzut astfel că un guvern limitat protejează libertatea individuală și societatea în contextul lărgit. Am mai văzut și că guvernul suferă de problema cunoașterii, unde statul este incapabil să reacționeze la nevoile publice rațional și eficient în timp ce piața liberă se adaptează la nevoile societății prin cererea de consum.

Am învățat astfel că există (chiar dacă exprimate nefericit) și creditul ce trebuie acordat conservatorismului social în încercarea sa de a proteja societatea de la degradare culturală sau că egalitatea este de fapt o vorbă mare care neagă realitatea practică. Cu alte cuvinte, suntem toți liberi, dar nu suntem toți capabili în egală măsură. Asta nu înțelege stânga, și de-asta marxismul care a inspirat războiul social (lupta de clasă) este atât de îngust în viziune și distructiv. Nu reușește să înțeleagă că ființele umane sunt victime ale circumstanțelor și sunt capabile rareori să obțină rezultate egale și atunci doar când nu există amenințare la adresa supraviețuirii. Dar chiar și atunci când oamenii își permit să relaxeze limitele sociale, nu pot face asta fără o fundație puternică în societatea însăși iar asta trebuie să se întâmple într-un cadru sustenabil.

Totuși nu mă pot numi un conservator social - sunt mai degrabă un libertarian de dreapta. Dar și simpla folosire a expresiei „de dreapta” în cultura vestică de astăzi reprezintă de cele mai multe ori rețeta garantată pentru un puhoi de critici venite automat către tine. În SUA un om trebuie să fie foarte atent în ce stat este dacă vrea să fie deschis asupra afilierii sale politice. În Texas republicanii sunt dominanți, în timp ce în California sunt democrații. În Marea Britanie practic nu există dreapta atâta timp cât partide de stânga precum Partidul Laburist și Partidul Liberal-Democrat înnăbușe cu real succes orice opoziție. Tot ce rămâne este o umbră palidă de valori conservatoare, îmbrăcate într-un cocon urât de religiozitate.

Una din modalitățile prin care dreapta a fost mânjită este inocularea presupusei asocieri cu nazismul. În primul rând, mă amuză cum oamenii trec ușor peste faptul că „Nazism” este varianta scurtă în germană pentru „Național Socialism”. Ba mai mult, naziștii au controlat societatea prin planificare centrală - o filosofie socialistă - atâta doar că naziștii nu au abolit complet drepturile la proprietate, așa cum au făcut comuniștii. Conservatorismul social n-are nimic de-a face nici cu stilul nazist de genocid în masă, dar poate fi însă izolaționist în varianta-i extremă. Confuzia cu privire la aliniamentul nazist pe eșicherul politic se poate rezolva cu compasul politic:
Linia orizontală definește atitudinea pe domeniul economic (comunism/colectivism - neo-liberalism/libertarianism) iar linia verticală definește viziunea socială (autoritarian/fascism - libertarian/anarhism). Naziștii erau centriști din punct de vedere economic și fasciști din punct de vedere social. Sugestia că naziștii ar fi „de extremă dreapta” este folosită constant pentru a descrie simpatizanții naziști sau neo-naziști, sau pe cei care au similarități de vreun fel, precum Anders Breivik. Această descriere nu este corectă. E interesant de observat că aproape nimeni nu vorbește de extrema stângă. Este un fapt că termenul nu este folosit niciodată pentru a descrie extremiștii moderni.
Abia acum începem să înțelegem cu adevărat de ce nazismul a fost aruncat în poala dreptei, în timp ce natura distructivă a comunismului a fost ignorată. Odată cu pornirea mișcării pentru drepturi civile din anii '60 a survenit o transformare radicală a stângii din eșicherul politic din țările democratice. După ce că paradigma politică a fost o dată împărțită între liberalismul clasic la un capăt și conservatorismul la celălalt, apoi a mai apărut o altă împărțire întru forțarea suplimentară către stânga prin ceea ce acum este numită „Noua Stângă”. Prin stilul sovietic de subversiune ideologică s-a ajuns ca extremiștii radicali de stânga să obțină poziții de influență în societate. În particular, cel mai rău s-a văzut în mediul academic, acolo unde lectori de inspirație marxistă își promovează în prezent în mod deschis critica stângistă.

De asemenea, a existat și un eveniment care a pus o mare piedică la evitarea acestei situații - și acesta este punerea în aplicare a politicilor lui Joseph McCarthy în anii '50. Aceste politici au dus chiar la crearea termenului de McCarthyism pentru a-i descrie pe cei ce-i acuză pe alții că sunt comuniști subversivi. Dar acum știm de la dezertori din URSS că subversiunea ideologică era fațada și esența spionajului sovietic din timpul Războiului Rece. Un astfel de exemplu este Yuri Bezmenov, un dezertor din KGB. Dar asta n-a fost de-ajuns ca să prevină și apariția unei veritabile paranoia, prin care oamenii erau în pericol să devină exact ceea ce ei considerau că luptă împotriva-i, ceva de genul situației „războiului împotriva terorii” de astăzi.
Acum, că m-am eliberat de îndoctrinarea stângistă, îmi dau seama că liberalismul clasic a fost în centrul promovării Iluminismului și al revoluției industriale. Pe cale de consecință, școala austriacă, Obiectivismul lui Rand sau Școala din Chicago, printre alte filoane filosofice similare, sunt cele care mă inspiră. Sunt fascinat de întrebarea „minarhism versus anarho-capitalism” în care indivizi cu o gândire similară dezbat forma unui guvern după liberalismul clasic.
Minarhistul dorește un stat minimal, în care guvernul pur și simplu protejează oamenii prin Poliție și Armată și în care instanțele de judecată servesc drept arbitru. Pe de altă parte, anarho-capitalistul este de părere că statul este ineficient în absolut fiecare caz, monopolizând forța prin simpla existență. Ambele ideologii, pe de altă parte, adoptă piețele liberă, drepturile la proprietate și non-inițierea agresiunii, toate fundamentale în liberalismul clasic.

Conservatorismul fiscal este de asemenea o valoare fundamentală a dreptei - a nu se confunda cu conservatorismul social. În timp ce socialiștii sunt de părere că totul trebuie să funcționeze prin redistribuirea resurselor de către stat, conservatorii fiscali înțeleg că această idee este scumpă, ineficientă și duce la pierderea libertății individuale. Acesta este de altfel și motivul pentru care cu cât statul este mai mare, cu atât datoria suverană crește. SUA a început cu un guvern mic bazată pe filosofia pioneră pe-atunci a libertății individuale și a drepturilor inalienabile și a ajuns să fie cel mai mare stat din istorie, cu datorii suverane uriașe de circa 16 mii de miliarde de dolari.

Acesta este unul din motivele pentru care anarho-capitaliștii sunt de părere că statul nu poate exista, atâta timp cât inevitabil, cu timpul, va crește, oricât de minimal ar fi el la început. Înclin să cred totuși că adevărata enigmă este dacă e fezabil să faci cumva să fie imposibil ca statul să mai crească, după ce va fi fost minimalizat. Statul minimal sau absența statului este o problemă de retorică sănătoasă și bine venită între liberalii clasici care realizează că socialismul a dus inerent la datorie națională pe umerii celor încă nenăscuți, la stat dădacă, la guvern intruziv care se amestecă în fiecare aspect la vieții și la un drum liber către totalitarism. Dreapta caută să prevină asta, și de aceea dreapta are dreptate.

Traducerea și adaptarea: Lucian Vâlsan
Autor: RockingMrE (canal youtube)
Articolul în original poate fi citit aici.

3 comentarii:

  1. The right is right but... might makes right.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sigur n-ai mâncat vreo literă sau vreun cuvânt?

      Ștergere
    2. Bună ziua! Îmi permit să îmi dau şi eu părerea...sigur nu a mâncat nimic. Probabil nu îi era foame :).

      Aceasta este prima dată când comentez pe blog, dar îl citesc cu plăcere. Felicitări!

      Ștergere

Ai reflectat în plus la cele de mai sus? Spune-ne şi nouă!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails