vineri, 14 septembrie 2012

Gender pay gap - între cifre și propagandă

Unul dintre primele argumentele apărute pe piața (pe-atunci încă) liberă a ideilor adus de tabăra feministă a fost argumentul pe care-l numim generic „gender pay gap”.
Între timp, feministele din Vest (chiar și cele mai hardcore dintre ele) au renunțat la acest argument - și asta din simplul motiv că au fost și feministe care au studiat economia și au constatat că argumentul în sine are foarte puțină spre deloc substanță în lumea reală.
Asta în America de Nord. În m.U.E. (marea Uniune Europeană, desigur) și mai ales în estul acestui mamut socialist, acest argument de flutură în continuare și mulți încă pun masiv botul la acest argument pentru că est-europenilor încă le este foarte străin mecanismul de funcționare a unei piețe relativ libere.
Vom încerca așadar să demontăm acest argument și voi folosi ca dovezi inclusiv studii pe care le flutură feministele ca dovadă pentru revendicarea lor. Acest lucru confirmă, o dată-n plus, că foarte mulți oameni (nu doar feministele) nu citesc în totalitate documentele pe care ei le prezintă ca dovezi pentru poziția lor.

1. Enunțarea argumentului și a principiilor de bază

Argumentul, în varianta sa completă sună în felul următor:
Femeile sunt plătite cu X% mai puțin pentru aceeași muncă din cauza discriminării sistemice de gen.
X este o variabilă ce poate lua valori între 10 și 30, în funcție de agenda activistului care aruncă acest argument, precum și de gradul de îndoctrinare al acestuia. X mai variază de asemenea și în funcție de cât de mult cunoaște oponentul ideologic despre cum funcționează o economie.
Am pus cu verde „X% mai puțin” din simplul motiv că revendicarea este scoasă din context - nu neapărat falsă - și, în plus, ignoră cazurile (chiar multe) în care „mai puțin” devine factual fals și unde „mai mult” ar fi termenul corect.
Restul argumentului l-am pus cu roșu din următoarele motive:
1. Pentru că e fals.
2. Pentru că „aceeași muncă” nu înseamnă deloc „aceeași experiență, aceeași educație, aceleași alegeri individuale” și toți ceilalți factori de asemenea importanți când vrei să studiezi veridicitatea unei asemenea revendicări.
3. Pentru că implică acceptarea unei gândiri conspiraționiste ce are sens în cercuri precum SCUM Manifesto, RedStockings Manifesto, RadFemHub și alte asemenea. În lumea reală, conspirații de tipul „Mafia masculină oprimatoare” trebuiesc dovedite - lucru care nu s-a-ntâmplat până în prezent și-mi permit să pariez că nici nu se va întâmpla vreodată.

Un principiu de bază de la care plecăm în deconstruirea acestui argument este că oamenii sunt diferiți între ei. Nu doar bărbații și femeile sunt diferiți - dar toți oamenii sunt diferiți între ei. E un principiu fundamental al logicii - acela că individul A nu poate fi complet egal cu B decât dacă B este o altă notație petru același individ A.
Având în vedere că vorbim de oameni diferiți - a tinde către acordarea de șanse egale între toți este un ideal drăguț, deși nerealizabil din simplul motiv că oamenii se nasc diferiți și cu capacități diferite. Însă, a tinde spre a avea rezultate identice/egale între toți este un ideal de factură marxistă și, trecut prin filtrul lumii reale, eminamente utopic.
Un alt principiu de bază la care ne vom raporta este productivitatea economică diferită asociată domeniilor. Oricât de mult și-ar dori unii să trăim într-o lume în care toată lumea câștigă X lei și toată lumea e egală - acest lucru nu numai că nu se va întâmpla, dar chiar și dacă l-ai forța prin coerciție, într-un final va colapsa tot în capitalism și economie de piață - și deci în productivitate economică diferită asociată.
De ce? Pentru că dacă un milion de indivizi câștigă X lei pe lună vreme de-un an - la finalul anului, o parte dintre acei indivizi vor avea economii de X-N lei și o parte dintre ei datorii de X² lei. Perpetuarea acestui sistem pe 10 ani, de exemplu, va duce la faptul că unii indivizi vor ajunge să economisească X²° lei și să-și deschidă o afacere, în vreme ce alții vor acumula datorii de 10X. De ce se va-ntâmpla asta? Pentru că oamenii sunt diferiți și investesc diferit.
Revenind în lumea reală, acest lucru se traduce prin faptul că unele domenii sunt mai relevante economic, altele mai puțin - și pe cale de consecință, unii oameni vor câștiga mai mult și alții mai puțin, indiferent de sentimentele și percepțiile unora asupra subiectului.
Acestea fiind spuse, vom analiza situația la nivelul României, la nivelul Uniunii Europene și vom spune câteva vorbe și despre America de Nord și restul lumii - după care vom ataca și câteva revendicări și percepții care nu fac altceva decât să înrăutățească dezbaterea, urmând ca la final să recapitulăm.

2. Situația pe România

Blogosfera feministă a râs c-un ochi și-a plâns cu altul răcnind sus și tare că gender pay-gap-ul în România e 12,1%, dar că totuși e bine pentru că media pe Uniunea Europeană e de 17%.
Explicația pentru această diferență dintre noi și „occidentul civilizat marxist” nu și-au putut-o explica feministele. Însă explicația e simplă: Piața muncii din România e mult mai puțin reglementată și, deși e suprataxată, e totuși mai puțin taxată decât în alte țări. Să nu uităm că salariații de la noi pleacă acasă cu 58% din ce-au produs - în vreme ce-n Suedia, de exemplu, pleacă cu 38% din ce-au produs (62% sunt impozite și alte taxe furate de către stat).
Mai mult, sectorul feminist a ținut să evidențieze că în domeniul „informații și comunicații” sunt diferențe chiar și de 16%.
Pe ce-și bazau revendicările? Pe un comunicat de presă al Institutului Național de Statistică pe care îl puteți consulta aici.
Raportul se raportează la câștigul salarial mediu pe luna octombrie 2011 pentru persoanele care au lucrat cel puțin 21 de zile în această lună și care lucrează cu normă întreagă.
Și, ne ducem la pagina 7 a comunicatului de presă al INS, în tabelul din jumătatea a doua a paginii și vedem că raportul salariilor între femei și bărbați e 86% (deci e 14%, nu 16 cum zice propaganda feministă) în sectorul informații și comunicații. Mai vedem că în domeniul „activități de spectacole culturale și recreative” raportul e 91% (deci e 9% gender paygap-ul). Mai vedem că în domeniul „sănătate și asistență socială” raportul e 87,5% (deci e 12,5% gender paygap-ul).
Păi... pare că feministele au dreptate, nu? Ia stai așa...
Pe aceeași pagină, vedem că raportul salariilor femei/bărbați în domeniul „activități de servicii administrative și activități de servicii suport”, raportul este 127,3%. Adică, altfel spus, pentru fiecare dolar câștigat de o femeie, un bărbat câștigă în acest domeniu 72,7 cenți. Tot pe aceeași pagină, observăm cum în domeniul „transporturi și depozitare”, raportul e 111,1%. Și tot pe aceeași pagină vedem că în „construcții” raportul este 124,3%.
Ar trebui ca bărbații din construcții, servicii suport, transporturi, gestionarea deșeurilor sau industria extractivă să mărșăluiască pe străzi cerând plată egală cu colegele lor?! Dacă răspunsul dumneavoastră este „DA”, atunci înseamnă că aveți o problemă în înțelegerea funcționării unei economii.
Prin „gender pay gap” s-a încetățenit înțelegerea cum că ar fi vorba numai de femei - ceea ce, deja am observat că este fals.
În realitate, angajatorilor le pasă prea puțin spre deloc de sexul angajatului. Mai des le pasă de alte aspecte pe baza cărora se discriminează - cum ar fi de exemplu Cazierul Judiciar, Cazierul Rutier (în cazul șoferilor), predispoziția de a fura, disponibilitatea de lucra ore suplimentare, etc. etc.
De exemplu mulți angajatori în România cer noilor angajați (în special în industria alimentară și în comerțul cu amănuntul) să depună o garanție în bani pe care și-o recuperează când pleacă de la respectivul loc de muncă sau în alte condiții stabilite cu angajatorul. Probabil că în opinia unora și asta e discriminare - și își formează această opinie din același motiv: pentru că au senzația că trebuie să reglementeze până în cele mai mici detalii viețile oamenilor.

Revenind la gender pay gap, ne uităm și observăm că cea mai mare discrepanță în dezavantajul femeilor și cea mai mare discrepanță în dezavantajul bărbaților - adică vârfurile de discrepanță - sunt apropiate și în marja de eroare - 28,8% și 27,3%.
Ce ne spune asta? Ne spune exact ceea ce am vorbit în introducere: Că oamenii sunt diferiți între ei și că întotdeauna vor exista indivizi și grupuri de indivizi care se descurcă mai bine într-un domeniu și mai prost în alt domeniu.
Astfel, conform raportului ăsta, femeile se pricep de minune la servicii suport, depășind cu peste un sfert colegii de sex masculin în performanță iar bărbații se pricep de minune la intermedieri financiare și asigurări, depășind cu peste un sfert colegele de sex feminin în performanță. Așa, și? Ce-i rău în asta?

Principala problemă a argumentului „gender pay gap” este că nu ține cont de niciun alt aspect decât strict al remunerației - ceea ce este complet nerealist. Astfel, când se dau aceste cifre bombastice de tipul „femeile câștigă cu X% mai puțin decât bărbații în domeniul Y” se calculează rudimentar fără a ține cont de dinamica economică.
Astfel, se adună toate salariile femeilor, apoi se face același lucru cu salariile bărbaților și se compară. După comparație se trage concluzia că există „discriminare sistemică de gen”. Și-atât.
Ei bine, nu-i atât - din simplul motiv că economia e un pic mai complexă de-atât.
Așa cum vedem în România (și vom vedea îndată și-n alte țări), există domenii în care femeile se descurcă semnificativ mai bine și domenii în care femeile se descurcă semificativ mai prost - și vice versa.
În fața acestei realități incontestabile, ideologii de gen vin cu al doilea argument, potrivit căruia femeile au „două job-uri” pentru că se ocupă și de casă, în vreme ce nu același lucru se poate spune și despre bărbați.
Acest argument poate ar fi mers în 1930 în România, dar după instaurarea comunismului - cam greu de folosit în termeni reali acest argument.
Acest argument scârțâie din două motive: În primul rând, presupune că bărbații locuiesc tot timpul numai cu femei în casă - ceea ce nu-i adevărat. Ba dimpotrivă, numărul de bărbați care resping instituția căsătoriei este în continuă creștere - și din motive legitime.
În al doilea rând, argumentul prespune că cineva le obligă pe femei in corpore să facă muncă domestică. Ceea ce iarăși e fals. Căci dacă ar fi adevărat numărul de procese intentate pentru muncă forțată ar fi exponențial mai mare - și nu doar la noi, ci peste tot, întrucât acest argument cu munca domestică e folosit peste tot.
În plus, piața din România oferă posibilități de antreprenoriat pentru „corvoada domestică”. E drept însă că trebuie să te ducă și capul. Pe Oana din București, însă, a dus-o capul și a făcut o afacere profitabilă din călcat cămăși bărbătești.
Însă dincolo de exemplul Oanei din București, e foarte important ce și cât anume aleg indivizii să investească în capitalul lor uman, precum și modul lor de a vedea lucrurile.

Un motiv suplimentar pentru care gender pay gap-ul (GPG) va fi raportat din ce în ce mai mare peste tot în Europa este și schimbarea metodei de calcul a Eurostatului.
Așa se face că există diferențe din ce în ce mai mari dintre cifrele raportate de INS cu date de la Ministerul Muncii (adică de la instituția care are acces la datele brute) și cifrele Eurostat.
De exemplu, Eurostat zice GPG-ul la noi e pe la 15%, chiar dacă tocmai am demonstrat că nu e așa. Link-ul aici.
Acest link mi l-a dat o feministă care susține că eu greșesc când spun că GPG e o cifră irelevantă și că dacă e s-o luăm în considerare, oricum merge în ambele sensuri. Feminista respectivă mi-a dat însă link-ul spunând că „e mai mult de 12% și e oprimare totală în România”. De ce e o cifră irelevantă am spus deja și o să mai revin. Faptul că merge în ambele sensuri, deja am arătat.
Însă motivul discrepanței dintre Eurostat și INS este explicat chiar de către Eurostat, în chiar același link - în această porțiune. Să cităm de-acolo (traducerea îmi aparține):
Potrivit noii metodologii de calcul, GPG-ul se referă la toți angajații (fără restricție de vârstă sau ore lucrate) din întreprinderile cu cel puțin 10 angajați din industria grea, construcții și servicii.
Cu alte cuvinte, comparăm minerul care stă 10 ore în subteran scoțând cărbune cu recepționerul de la hotel.
Nu trebuie să fii economist ca să-ți dai seama că o astfel de comparație nu are nicio relevanță și că e absolut firesc ca minerul sau operatorul de la cocserie să câștige mai mult decât recepționerul de la hotel sau chelnerul.
Vom mai reveni pe parcurs asupra modului defectuos de a calcula și privi economia prin lentila ideologică.

3. Situația pe Uniunea Europeană

Ca și la România, vom lucra „cu materialul clientului”. Astfel, voi folosi date de la Eurostat (și mai ales explicațiile lor) și în general link-uri pe care le-am primit de la feministe pe subiect.
Am afirmat mai sus că femeile se pricep de minune la servicii suport (conform datelor) dar și faptul că în construcții GPG-ul e defavorabil bărbaților.
Ei bine, conform aceluiași Eurostat, GPG-ul defavorabil bărbaților în domeniul construcțiilor se menține în chiar multe țări europene - deci nu e o anomalie a economiei românești.
Să cităm de aici:
GPG-ul are cea mai scăzută valoare în domeniul construcțiilor. [...]
GPG-ul în construcții este chiar negativ în 8 state membre. Acestea sunt: Bulgaria, Italia, Luxembourg, Ungaria, Polonia, Portugalia, România și Slovenia (GPG negativ înseamnă că în medie femeile sunt plătite mai bine decât bărbații).
Aceste date dovedesc o dată în plus că judecata după percepție este arareori una corectă - însă foarte des practicată de tabăra feministă.
Grupurile feministe s-au arătat indignate de faptul că GPG-ul e +9% în educație - „un domeniu feminizat” (după cum s-au exprimat ele).
Pe această logică, ar trebui să mă indignez și eu că GPG-ul e -24% în construcții în România căci e un domeniu „masculinizat”?!
Ei bine, nu! Lucrurile nu stau deloc așa. Munca în construcții e o muncă grea și practicată compleșitor de către bărbați. Însă, segmentul „construcții” nu include doar mistrie, picamer, ciocan rotopercutor, mortar și betoniere. Segmentul „construcții” mai include și arhitecți, șefi de șantier, experți în amenajări interioare, etc. etc. Aceștia din urmă, sunt de fiecare dată mai bine plătiți decât salahorii de pe șantier. Și e și normal să fie așa. Or, aceștia din urmă nu trebuie să fie capabili să care saci de ciment - ceea ce-nseamnă că e o ramură a domeniului care poate fi fără probleme accesată de femei. Și, după cum arată datele, o și fac - în număr atât de mare încât se vede clar în statistici. Așa, și? Ce-i rău în asta?! Păi nu-i nimic rău - atâta doar că se spune doar jumătate de poveste, se scot în evidență doar jumătate din cifre și se face multă propagandă asupra a doar jumătate din dinamica economică dându-se impresia c-așa-i peste tot.

Un alt argument în favoarea poziției de-a lăsa piața liberă să se dezvolte singură și de a evita reglementările excesive este faptul că piața liberă aduce mai multă egalitate, pe de o parte, dar și mai multă dreptate pe de altă parte.
România este una dintre cele mai libere țări din punctul de vedere al pieței telecomunicațiilor. Iar acest lucru se vede și în GPG. România e singura țară din UE cu GPG negativ în domeniul telecomunicațiilor. Tabelul întocmit de Eurostat poate fi consultat aici.
De asemenea, putem observa în același tabel, că dereglementarea dintr-un domeniu corelează cu GPG. Astfel, Finlanda, una dintre cele mai libere piețe energetice din UE, are GPG-ul semnificativ mai mic față de România și Estonia, țările cu o piață mult prea reglementată de către stat. De ce apare această corelație - voi explica mai târziu.
Același raport Eurostat spune că GPG-ul e nesemnificativ în rândul angajaților cu vârsta sub 30 de ani, însă nu ne spune dacă trendul american se aplică și în UE. Dacă există astfel de date și nu le-am găsit eu - vă rog să-mi indicați în comentarii. În USA, femeile singure fără copii și care locuiesc la oraș câștigă cu 20% mai mult decât bărbații singuri, fără copii și care locuiesc la oraș. O să revin asupra situației din SUA - însă nu știu dacă trendul se respectă și în Europa, așa că suspend judecata.

Un alt factor care influențează GPG-ul este tendința prezentă atât în UE cât și în SUA - și anume faptul că femeile se angajează în masă la stat fugind în medie chiar foarte mult de mediul privat - și deci de economia reală.
Ăsta n-ar fi un lucru neapărat rău - dacă birocrații n-ar fi ei înșiși vinovați de sugrumarea economiei europene și de dezindustrializarea ei prin reglementări aberante.
International Labor Organization (ILO) - un think tank socialist plătit de altă instituție de nefăcut nimic - ONU - recunoaște, cu jumătate de gură, ce-i drept, că economia reală este corozivă la propagandă de tipul „GPG” și că doar joburile de frecat menta pe bani publici vin cu GPG mic - în timp ce economia reală (aia de plătește în funcție de performanță) generează GPG cu două cifre atât pozitiv cât și negativ după cum am arătat deja mai sus.
Dar să citim din raportul ILO, cu tot cu propaganda de rigoare (traducerea îmi aparține):
În toată Europa, femeile sunt mai bine reprezentate în sectorul public decât în sectorul privat datorită salariilor mai mari precum și datorită proporționalității mai mari a locurilor de muncă ce necesită abilități mai multe și care neceistă și o forță de muncă mai instruită.
În UK, 28% dintre femeile din sectorul public sunt considerate „mai bine educate” prin comparație cu 18% în sectorul privat. În Lituania, numărul femeilor cu studii superioare care lucrează în sectorul public e dublu față de cele ce lucrează în sectorul privat.[...]
Chiar și pentru munca de jos, salariile din sectorul public au fost în general mai mari decât în sectorul privat și au jucat un rol important în reducerea GPG-ului, în special în țările cu salarii minime mici sau nereglementate în sectorul privat.
Această înlocuire progresivă a salariului mai mare pentru cei care lucrează în sectorul public cu o scădere de salarii așa cum s-a-ntâmplat în Ungaria, România sau Olanda, afectează femeile din sectorul public.
O mică problemă cu argumentația asta: E nenatural ca salariile din sectorul public să fie mai mari decât cele din sectorul privat. De ce e nenatural? Pentru că sectorul public există pe spinarea sectorului privat - nu invers.
Cât privește argumentul adus de ILO cu „educația superioară” - explicația e simplă: Fabricile de diplome. Doar nu vă-nchipuiți că „Spiru Haret” e doar în România. Fiecare țară din UE are propriul „Spiru Haret”. Și, cum la stat salariile cresc în funcție de teancul de diplome - și nu în funcție de performanța la locul de muncă - e și normal ca anagajații din sectorul public (și femei și bărbați) să caute să-și mai cumpere o diplomă.
Însă ILO nu suflă o vorbă despre faptul că în țările cu aparat bugetar mic, GPG-ul e practic inexistent (adică în marja de eroare de +/- 2%) în majoritatea domeniilor private. Asta e realitatea. Sigur, există domenii în care GPG-ul e +20% și în care e -20%. E și normal să fie așa - vezi al doilea principiu de bază din introducere.
Ba mai mult, argumentul ILO cum că scăderile de lefuri din sectorul public din România și Ungaria mărește GPG-ul, nu se susține. Orice cifră ai lua, ori de la INS, ori din link-ul oferit de mine de la Eurostat - constați că chiar nu stau deloc așa lucrurile. Însă ce nu face ONU ca să mai scoată femeile un pic „victime”?
Însă problema cu articolul ILO nu e doar aceea că e un articol de propagandă - ci și faptul că pur și simplu include minciuni și viziuni distrosionate ale realității. Cum ar fi aceasta:
Diane Elson, profesor emerit la Departamentul de Sociologie al Universității din Essex, este de acord că tăierile bugetare vor mări inegalitatea de gen, dar crede că multe țări europene vor putea curând renunța la politicile de austeritate.
Nu, doamnă Elson. Majoritatea țărilor europene nu vor renunța la politicile de austeritate decât când se va dizolva acest monstru etatist numit U.E. sau măcar moneda euro care ține multe țări captive într-o închisoare financiară.
Orice economist de bun simț poate confirma că situația financiară a U.E. nu e deloc roză - ceea ce-nseamnă că e o masturbare intelectuală să crezi că e rațional să renunți la politicile de austeritate.

Până și Comisia Europeană, condusă de comunistul Jose Manuel Barroso, recunoaște într-un raport că GPG-ul nu e chiar o cifră atât de relevantă cu privire la egalitatea de gen și recunoaște așijderea că numărarea „la grămadă” a anagajaților, fără a lua în considerare numărul de ore muncite (full-time sau part-time), vârsta, experiența, etc. etc. nu duce la o imagine realistă. Raportul poate fi consultat integral aici. Să cităm de la pagina 5 din acest raport:
GPG-ul nu este un indicator relevant cu privire la egalitatea dintre femei și bărbați având în vedere că ia în considerare la grămadă persoanele salarizate. Problema trebuie abordată în raport şi cu alţi indicatori ai pieţei muncii precum modul diferit de lucru între femei şi bărbaţi. În majoritatea ţărilor în care rata de ocupare a forţei de muncă feminine este scăzută (precum Malta, Italia sau Polonia, GPG-ul e mic ceea ce poate reflecta o proporție mică de femei slab calificate sau necalificate pe piața muncii. Un GPG mare e de regulă caracteristic piețelor muncii mai puternic segregate (Estonia sau Slovacia) sau în care o proporție semnificativă de femei lucrează cu jumătate de normă (Germania, UK, Olanda, Austria). Mecanismele instituționale și sistemele de calcul ale salariilor de asemenea distorsionează GPG-ul.
Rețineți că și acest raport mi-a fost dat de o feministă ca dovadă pentru afirmația ei. De ce oare oamenii nu citesc documentele înainte de a le oferi ca dovezi?!
În mod normal discuția despre legitimitatea argumentului GPG ar trebui să se încheie aici - însă e foarte important să-l dezbatem pe toate părțile ca să încheiem o dată și cu povestea asta.
Raportul din care am citat mai sus continuă după aia în afirmații pe care nu le susține cu nicio dovadă. De exemplu insistă asupra faptului că există în Europa piețe ale muncii segregate - însă nu oferă nicio dovadă pentru a-și demonstra afirmația.
Ba mai mult, raportul respectiv își dă singur în cap propriei teorii pe care o propune atunci când trece la citat rezultate. Astfel, raportul turuie masiv că GPG-ul e mare în țările conservatoare (și dă exemplul Slovaciei) însă se lovește de propria-i propagandă când trebuie să dea exemplul Italiei.
Nu-ncape îndoială că Italia e probabil al doilea stat conservator, după Polonia, din UE. Deși se poate argumenta că și România e „tot pe-acolo”.
Ei bine, în Polonia GPG-ul mediu e pe la 2% (deci în marja de eroare) iar în Italia GPG-ul e -30%. Altfel spus, un bărbat italian câștigă 0,70 euro pentru fiecare 1 euro câștigat de o femeie.
Ca să ilustrăm ipocrizia Comisiei Europene precum și faptul că se izbește de propriile minciuni de fiecare dată când se confruntă cu realitatea, haideți să cităm din același raport. În josul paginii 4, raportul Comisiei Europene zice așa:
În absolut fiecare țară europeană, femeile câștigă mai puțin decât bărbații.
Apoi, derulăm până la pagina 7 și vedem cu raportul ne oferă cifre actualizate conform Standardului Internațional de Clasificare a Ocupațiilor. Și citim așa chiar din buza paginii 7 din același raport:
Italia este singura țară unde bărbații sunt plătiți semnificativ mai puțin (30%) decât femeile.
Repet: Acest link mi-a fost oferit de o feministă.
De asemenea, același raport confirmă încă o dată corelația GPG mic -> reglementări minime. În pagina 11 observăm că țările cu GPG-ul cel mai mic din UE pe segmentul „corporate”, sunt în ordinea asta, România, Cipru și Bulgaria. Asta în timp ce matriarhatul suedez și matriarhatul englez - țări tixite cu tot felul de affirmative action-uri cretine - continuă să se îndepărteze.
În paginile 12 și 13 ale raportului puteți obseva că GPG-ul de -30% din Italia se menține pe aproape toate domeniile - dărâmând practic definitiv afirmațiile din premizele raportului în primele pagini.

4. America de Nord și restul lumii

Nu de puține ori s-a spus că în foarte multe domenii unde se reclamă o „superioritate masculină” la vârf - de regulă există o „superioritate masculină” similară și la bază. Altfel spus, de regulă avem majoritar bărbați în pătura de jos, majoritar bărbați în pătura de sus și femeile undeva pe la mijloc. Această afirmație nu e mereu adevărată (de fapt, se poate argumenta că de multe ori nu e adevărată sau doar parțial adevărată) - însă se aplică în cazul cifrelor pe segmentul GPG și rata ocupării forței de muncă în SUA.
Din raportul „Discrepanța de Gen în rata șomajului în timpul recesiunii curente”, raport întocmit de Federal Reserve Bank (Rezerva Federală), aflăm că în mod constant bărbații au fost (și sunt) victimele șomajului - iar recesiunea a contribuit negativ, lărgind acest decalaj. Aceste concluzii sunt importante având în vedere că propaganda feministă turuie necontenit că „criza oprimă femeile și mai mult”. Raportul integral, în limba engleză, îl puteți consulta aici.
Să cităm de la pagina 2:
O cădere a cifrelor cu privire la angajare ne arată că bărbații au fost afectați mult mai grav decât femeile în timpul actualei recesiuni. Rata șomajului în rândul populației masculine în Decembrie 2007 era 5.0% iar cea feminină 4,8%. De atunci însă, cele două rate ale șomajului au urmat un trend divergent semnificativ. În august 2009, rata șomajullui în rândul populației masculine era de 10,9% în timp ce cea feminină era de 8,2%. Această diferență de 2,7 procente este cea mai mare diferență înregistrată între sexe la rata șomajului de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Și, în timp ce bărbații pierdeau cu milioanele locurile de muncă și cu un sfert mai mulți decât femeile... domnul Obama oferea contraceptive gratuite pentru... femei.
Raportul continuă la începutul paginii 3 și zice așa:
O privire mai atentă pe cifrele șomajului în funcție de sex ne arată că bărbații au avut mereu o rată a șomajului mai ridicată ceea ce reprezintă o cauză pentru care distanța dintre două sexe s-a mărit atât de mult în timpul recesiunii.
Însă, în ciuda acestor fapte incontestabile, propaganda continuă că GPG-ul ține de discriminare și nu de factori mult mai complecși și de dinamica economică a unei piețe libere. Și, mai ales, propaganda feministă se face că nu vede de fiecare dată când i se pune în vedere că GPG-ul e în ambele sensuri de cele mai multe ori.
Tocmai pentru că e-n ambele sensuri nu se poate argumenta că există o „discriminare sistemică de gen”. E greu de dovedit că bărbații sunt discriminați în masă la angajare în SUA - însă la fel de greu e de dovedit și că ar fi favorizați. Dacă chiar ar fi favorizați și ar exista „male privilege”, atunci de ce sunt constant mai mulți șomeri decât șomere? N-are logică un astfel de argument.
Deși în America de Nord până și cele mai hardcore feministe au renunțat la argumentul GPG pentru poziția lor, asta nu le-a împiedicat să pretindă că femeile sunt cele mai oropsite de actuala recesiune. Raportul Rezervei Federale, însă, se încăpățânează să evalueze realitatea. Iar realitatea arată taman contrariul. Cităm de la pagina 4:
Figura 3 (pe care o puteți consulta la pagina 16 din același raport) arată că rata șomajului în funcție sex a fost relativ mai mare în rândul femeilor înainte de recesiunea din 1980. Totuși, în timpul recesiunii din 1980, rata șomajului în rândul bărbaților a sărit la 7,8% asta nu doar eliminând GPG-ul ci chiar ducând la un GPG puternic negativ. De atunci, rata șomajului în rândul bărbațior persistă la niveluri mult mai mari decât a femeilor în timpul și imediat după recesiuni. În timpul perioadelor de creștere economică, diferența în rata șomajului în funcție de sex tinde să se micșoreze. Și recesiunea curentă urmează acest tipar. Rata șomajului în rândul femeilor și bărbaților era relativ similară în decembrie 2007 (0,2% diferență în defavoarea bărbaților). Însă, în timpul recesiunii, diferența a atins maximul istoric de 2,7%. Asta înseamnă foarte mult peste 1%, media diferenței de șomaj pe sexe ce a apărut în timpul precedentelor 3 recesiuni.
Cu alte cuvinte, până în 1980, când încă mai funcționau și la ei combinatele mamut și erau foarte mulți bărbați care lucrau de 30-40 de ani în același loc - așa numitele „lifelong union job” - în timpul recesiunilor rata șomajului era până în cel mult 1% mai mare la femei decât la bărbați.
În 1980, cifrele s-au inversat ducându-se într-un 1% rată a șomajului mai mare în rândul bărbaților - iar trendul s-a menținut și se menține, cu mențiunea că acum e aproape de 3 ori mai rău pentru bărbați decât a fost în ultimii 70 de ani atât pentru femei cât și pentru bărbați.
Dacă stăpâniți limba engleză, vă recomand să citiți tot raportul. Nu e foarte lung dar oferă o perspectivă în termeni reali - dincolo de agenda trusturilor de presă sau a politicienilor care tind să spună doar jumătate din poveste.

Ba mai mult, dincolo de cifrele reale seci care nu lasă loc de vrăjeli politice de stânga, până și rapoartele scrise de lobby-iști feminiști recunosc că argumentul cum că GPG-ul există din cauza discriminării este un argument slab în contextul actual.
Vom cita din raportul OECD, „Prețul prejudecății: Discriminarea pe piața muncii pe criterii de etnie și sex”. Raportul complet îl puteți consulta, în limba engleză, aici.
Începând cu pagina 8, raportul începe să deconstruiască argumentele pe care aceiași oameni le foloseau în urmă cu 10 ani și pe care au ajuns să realizeze până și ei că sunt lipsite de substanță. Să cităm așadar din josul paginii 8 și începutul paginii 9:
Mai mulți cercetători au sugerat că diferențele de gen la nivel de caracteristici individuale - diferențe care de regulă nu sunt disponibile în studii standard - pot explica porțiunea foarte mare din GPG. [...] Aici se pot include factori cu privire la diferenţa de percepţie de gen asupra calităţii muncii, a calităţii educaţiei, a nivelului de studii precum şi trăsături emoţionale strict personale precum motivaţia sau aşteptările de la locul de muncă. De exemplu, într-un studiu recent făcut în UK în 2007 printre proaspeţii absolvenţi de facultate, se arată diferențe foarte mari de motivație, așteptări și domeniul ales pentru studiu între fete și băieți - diferențe care pot explica până la 70% din cauzele GPG-ului observat.
Altfel spus, până și organizația franceză de orientare leftistă recunoaște că în ceea ce privește comportamentul pe piața muncii, nu există clasa „bărbați” și clasa „femei” așa cum încerca în urmă cu câteva zile o feministă să mă convingă. Dimpotrivă - diferențele statistice nu pot fi explicate pe larg la nivel de grupuri sau clase, ci strict la nivel individual.
Și când mă gândesc că și acest raport mi-a fost furnizat ca „dovadă” de cineva care încă mai crede că GPG-ul e despre discriminare și nu despre o dinamică mult mai complexă și care ține de mult mai mulți factori decât dihotomiile clasice cu care ne-a obișnuit propaganda feministă.
Pe aceeași pagină, mai jos, raportul admite că diferențele sunt aleatorii și că nu pot fi corelate nici cu cultura locală și nici cu alți factori sociali de vreun fel decât în foarte mică măsură - într-o atât de mică măsură încât nu ar explica nimic practic.

Sigur, acest raport este făcut pentru a justifica mai mult statism, mai multă reglementare și mai multă supraveghere etatistă, în speranța că înțelege și statul lumea reală. Realizatorii raportului mai au de lucrat la capitolul rațiune - însă sunt pe drumul cel bun. Poate în 20 de ani vor admite într-un final că reglementarea excesivă face mult mai mult rău decât bine.

În Asia, GPG-ul mediu este static de vreo 10 ani și e pe la 18%, conform raportului Uniunii Internaționale a Comerțului - raport intitulat „Blocat în timp. GPG-ul neschimbat de 10 ani”. Raportul poate fi consultat integral, în limba engleză, aici.
Înainte să cităm din raport, să ne mai uităm o dată la cifra aia de 18% și s-o comparăm cu țări ultra reglementate feminist precum UK, Suedia sau Franța. Din acest punct de vedere, putem spune fără să greșim că statele din Asia sunt mai egalitare în privința salariilor decât Suedia.
Asta cred că e o veste proastă pentru doamnele de la ROKS - să afle că Arabia Saudită sau Iranul plătește mai bine femeile în raport cu bărbații decât o face Suedia.

Și în Asia se respectă în majoritatea țărilor trendul din U.E. - și anume că există domenii în care bărbații sunt plătiți semnificativ mai bine decât colegele lor, precum și domenii în care femeile sunt plătite semnificativ mai bine decât colegii lor.
Ne uităm la pagina 23 a raportului ITUC și vedem că în Indonezia (teocrație musulmană, patriarhală, buhuhuhuhu), GPG-ul pe sectorul „pescuit” este -19,8%. În cifre absolute, femeile câștigă în medie 4660 de rupii indoneziene/oră, față de colegii lor care câștigă doar 3890 de rupii/oră.
Sigur, ambii fac aceeași treabă - dau la pește. Dar, deși e aceeași muncă, nu sunt aceleași rezultate - de-aici și GPG-ul. Aparent, femeile au mai mult noroc la pește (sau știu zonele mai bune). Nu e nimic rău în asta - însă nu prea auzim asta la televizor, ci auzim doar cum femeile sunt oprimate în toată Asia.
Tot în Indonezia, vedem că segmentul construcții e la fel ca-n România sau Luxemburg, cu un GPG de -29%.
În plus, iată - dacă în Europa bărbații se descurcă mai bine pe piața imobiliară - în Indonezia femeile par să se descurce mult mai bine. GPG-ul pe imobiliare și mediul de afaceri e -18,6%.
Aceste cifre nu fac decât să confirme că există nu doar diferențe între bărbați și femei - dar și diferențe între oameni în general. Asta e realitatea pe care nu vor s-o înțeleagă deloc cei ce aduc GPG-ul ca argument pentru „oprimarea femeilor”.
Cifrele seci sunt însă clare: Bărbații din România sunt mai buni la făcut afaceri decât bărbații din Indonezia iar femeile din România sunt mai slabe la minerit față de femeile din Filipine. (Vezi tabelul 14, pagina 24 din raport - GPG-ul pe minerit în Filipine este -24%)
Ba mai mult, în Filipine, GPG-ul pe construcții este -46% (!!!).
Aceste cifre vorbesc de la sine despre faptul că e o masturbare intelectuală să vii cu GPG ca argument pentru ceva - orice ar fi acel ceva.
Tot în Filipine, femeile din telecomunicații câștigă 153% din cât câștigă bărbații. Și pe aproape toate domeniile unde există date, cifrele stau cam la fel în Filipine. Și totuși nu auzim știri de genul „Filipine e un matriarhat” însă această logică cumva devine brusc legitimă când raportul salariilor femei/bărbați este subunitar.
În lumea reală însă, nici Filipine nu e un matriarhat pentru că are GPG-ul negativ cu mult în foarte multe domenii și nici Indonezia nu e un patriarhat pentru că are GPG-ul pozitiv per ansamblu și comparabil cu cel al României. Pentru că GPG-ul nu e un indicator pentru nimic.
Vă recomand să consultați și raportul pe Asia - veți descoperi multe lucruri interesante pe care nu le auzim la știri - sau le auzim spuse doar pe jumătate, truncheat și tendențios în funcție de agenda politică a unora.
Suficient cu cifrele.

5. Argumente din percepții și apeluri la sentimente

Din păcate, majoritatea discuțiilor pe subiectul ăsta, nu se poartă în acest mod - cu cifrele în față și cu rațiunea pornită.
Majoritatea discuțiilor pe subiectul ăsta se poartă fie în manieră isterică, fie bază de jigniri, fie folosind argumente din percepții.

De exemplu, o argumentație din percepții sună cam așa:
„Dacă în educație lucrează mai multe femei decât bărbați (circa 70% după unele cifre) e logic ca femeile să câștige în medie mai mult în acest domeniu. Dacă nu o fac - atunci e glass ceiling”
„Glass ceiling”, pentru cei nefamiliarizați cu retorica feministă, este definit ca „bariera nevăzută ce împiedică femeile și minoritățile spre accederea la poziții bine plătite de conducere”.
Argumentul enunțat mai sus este fals întrucât în niciun domeniu de activitate nu se practică remunerarea în funcție de grupul din care face parte - și deci grupul „majoritar” să fie plătit mai bine. Nu. Remunerarea se face în funcție de poziție și, teoretic, de performanță. Spun „teoretic” pentru că domeniul educațional de la noi oricum e un gunoi cam de la un capăt la altul - cu din ce în ce mai puține excepții. Dar asta-i altă discuție.
Dacă argumentul de mai sus ar fi adevărat, bărbații care lucrează în construcții ar trebui să spună și ei la fel:
Dacă în construcții lucrează mai mulți bărbați decât femei (circa 90%), e logic ca bărbații să câștige mai mult în acest domeniu. Dacă nu o fac - atunci e galss ceiling.
E interesant că „glass ceiling” e definit de-așa natură încât să nu se poată aplica bărbaților, chiar dacă logica după care acest termen e aruncat în dezbatere, se poate folosi oricând și invers.
În realitate, nu există „glass ceiling” nici în educație și nici în construcții.
Dacă ar exista așa ceva, atunci probabil bărbații italieni ar trebui să pretindă in corpore un „glass ceiling” având în vedere că au GPG-ul la cota -30% - ceea ce iarăși e o aberație.

Pe lângă argumentele din percepție, apelurile la emoție sunt la mare preț când se vorbește despre GPG. De exemplu un articol despre GPG din ziare.com spune așa:
Diferentele de venit apar in urma dificultatii de a gasi un echilibru intre viata de familie si cea profesionala, femeile fiind nevoite sa lucreze part-time sau sa isi ia concediu de maternitate.
Și uite și apelul la emoție. Femeile sunt prezentate ca „victime” prin folosirea expresiei „fiind nevoite”. Fals!
Nu sunt „nevoite”. Verbul pe care-l căutăm este „ALEG”. Femeile au 100% control când vine vorba de concepție. Pe cale de consecință, nu sunt „nevoite” nici să nască nici să-și ia concediu de maternitate - ci ALEG să facă asta.
De asemenea, având în vedere că există și GPG negativ, e mai mult decât evident că nu sunt „nevoite” să lucreze cu jumătate de normă - ci ALEG să facă asta, datorită faptului că așteptările de la locul de muncă diferă.
Sigur, feministele au promis femeilor că le pot avea pe toate - căsnicie fericită, copii, bani, carieră și prestigiu. Ei, ghinion! Nu merge-așa! N-a mers niciodată nici pentru bărbați - dar desigur, asta se spune mai puțin.
Viața e plină de compromisuri pentru toată lumea - deci inclusiv pentru femei - fie că vor feministele să admită asta, fie că nu. Chiar și cu un partener super-susținător, tot nu le poți avea pe toate - indiferent dacă ești femeie sau bărbat.

Pe lângă argumentele din percepție și apelurile la emoție - mai există și argumentele din isterie, din ce în ce mai des folosite și în România.
Cel mai bun exemplu este articolul din Ziarul Financiar care dă vina pe toți bărbații din sistemul bancar pentru faptul că femeile nu performează suficient de mult ca grup încât să ajungă CEO.
Și nu o face oricum - ci în modul cel mai porcesc cu putință, titrând:
De ce în România nicio bancă din top 10 nu mai este condusă de o femeie? Vinovaţi sunt acei bărbaţi care încă mai fac afaceri în saună, la golf, în jacuzzi şi la meciul de basketball
Trecând peste faptul că dacă un CEO ar invita un CEO femeie cu el la saună sau în jacuzzi ar sări ca arsă că-i „hărțuire sexuală”, nu putem să nu observăm maniera isterică în care se construiește un om de paie pe „bărbații din sistem” ca grup vilificând in corpore un grup de oameni care are tot dreptul din lume să facă afaceri fix unde vor atâta timp cât nu încalcă legea.
Oare când o să înțeleagă oare și socialiștii că NU e dreptul tău să-mi spui mie unde să mă duc, ce să fac, cu cine să fac afaceri și unde să fac afaceri. Pe banii mei fac ce vreau și fac afaceri cu cine vreau eu, când vreau eu și unde vreau eu.
În plus, în politica de nivel înalt, majoritatea discuțiilor relevante nu au loc în sala oficială sau în Parlamente - ci la Jocurile Olimpice (cel mai recent exemplu), la pauza de cafea sau la ieșiri de agrement. La fel se-ntâmplă și-n business-ul înalt. Lucrurile au stat tot timpul așa și vor sta multă vreme așa din simplul motiv că întotdeauna vor exista subiecte pe care politicienii sau afaceriștii de rang înalt vor dori să le discute departe de ochii presei și ai curioșilor.
Să ceri ca întreg domeniul să se schimbe ca să se acomodeze la preferințele tale denotă mult narcisism și o viziune complet nerealistă asupra lucrurilor. Și, de ce să nu-i spunem pe nume, văicăreală ieftină!

Mai mult, chiar autoarea articolului din ZF își dă singură cu argumentul în cap dând exemple de femei CEO de bănci din România. Or, având în vedere că au existat - și chiar multe - atunci înseamnă că nu faptul că se fac afaceri în jacuzzi sau la meci e problema. Că doar nu vrea să-mi spună mie autoarea că „bărbații din sistem” pe care-i urăște visceral s-au apucat brusc de făcut afaceri în jacuzii și la meci în ultimii 2 ani - și până acum n-au făcut asta.

6. Soluții? În primul rând dereglementați!

Am evidențiat în mai multe rânduri că libertatea economică dintr-o țară corelează cu un GPG per total mai mic, dar și cu GPG-uri mari (atât negative cât și pozitive) pe unele domenii. Altfel spus, într-o economie liberă, salariile per ansamblu vor fi relativ mai egale însă diferențele deja existente în domenii se vor acutiza.
De partea cealaltă, cu cât o economie este mai reglementată, cu atât GPG-ul va urca către valori astronomice - datorită faptului că cea mai mare parte dintre reglementări vin așa-zis „în sprijinul femeilor”.

Exemplul cel mai elocvent vine din SUA, unde administrația Obama a decis să oblige firmele să plătească pentru contraceptivele angajatelor - dar nu și angajaților. Sigur, problema e mult mai complexă și merită o discuție separată.
Însă, pe scurt, această măsură va crește costul de angajare al femeilor suportat de angajator. Practic, această măsură va contribui pe termen lung la mărirea GPG-ului în favoarea bărbaților - având în vedere că va deveni, de facto, mai ieftin să angajez bărbați decât femei.

Un alt exemplu vine din UK, SUA și Franța (da, simultan) și se referă la legile de-acum ultra-aberante cu privire la „mediul de lucru prietenos” și legile „hărțuirii sexuale”.
Multă lume când aude „hărțuire sexuală” se gândește la șeful libidinos care o pune pe secretară în poziția antilopei peste fotocopiator. Aceste cazuri nu numai că sunt rare spre inexistente, dar aceste cazuri sunt oricum deja acoperite de legea penală și se încadrează la agresiune fizică.
Însă, în aceste trei țări, o femeie poate acuza un coleg de muncă pentru că „s-a uitat la ea într-un mod nepotrivit”. „Mod nepotrivit” poate să însemne orice și se determină strict după percepția acuzatoarei. Practic, acuzatoarea are forța de a determina legal dacă s-a comis sau nu o infracțiune în funcție de percepția ei - și nu în funcție de lumea reală.
Acest aspect se paote dovedi problematic pentru afacerile mici - cu câțiva angajați - unde patronul nu-și permite procese lungi cu doamne cu stări emoționale schimbătoare. Astfel, patronii de afaceri mici sunt puși în situația de a-și concedia angajații valoroși pentru a stinge scandalul și a-și păstra afacerea funcțională.
La fel merg lucrurile și pentru aia cu „mediul de lucru prietenos”. Formularea e atât de vagă încât totul e la latitudinea percepției angajatului. Și având în vedere că 98% dintre acuzațiile de „mediu de lucru neprietenos” sunt lansate de femei - e lesne de înțeles de ce acest lucru poate reprezenta o problemă.
Astfel, sub aceste două legi - mulți patroni (chiar și patronii femei) - preferă să se ferească cu totul de la angaja femei, pentru a evita aceste probleme.

Un alt exemplu vine din Ungaria - unde în afară de bărbați cu vârste cuprinse între 20 și 50 de ani (nu mai în vârstă de 50 de ani) - orice altă categorie de oameni e mult prea scump de angajat! Pur și simplu așa stau lucrurile. Iar patronii de firme mici sunt grav afectați de aceste reglementări.
În Ungaria, dacă ești afacere mică și angajezi o femeie de 25 de ani, să zicem - și ea decide la 26 de ani să facă un copil - pentru tine ca patron începe coșmarul. Ea are dreptul la 3 ani concediu de maternitate - timp în care n-o poți concedia. Ceea ce-nseamnă că-i plătești în continuare contribuțiile la stat (dar nu și salariul). După ce termină concediul de 3 ani, ești obligat să-i crești salariul când vine înapoi la serviciu. Mai mult, ești obligat să-i dai zilele de concediu legale pe care le-a acumulat cât a fost în concediu de maternitate. Asta înseamnă că trebuie să-i plătești între două și patru luni de muncă fără ca ea să muncească efectiv deloc pentru tine - dar tu o plătești.
Ba mai mult, dacă ești firmă mică - nu-ți permiți doi angajați pe același post. Așa că atunci când revine ea, ești constrâns financiar să concediezi pe cine ai angajat pe durata concediului ei de maternitate - asta după ce ai investit în training-uri și pentru noul angajat.
Tot în Ungaria, dacă un angajat de 55 de ani se dovedește incompetent - pur și simplu nu ai voie să-l dai afară, chiar dacă-ți ruinează firma. Nu ai voie și basta. De ce? Pentru că statul zice că-s la „vârsta protejată” și te obligă pe tine firmă să-i ții angajați până ies la pensie sau până dai tu faliment ca firmă. Vă recomand o analiză completă a legislației maghiare din domeniu, scrisă de Andor Jakab. Articolul este în limba engleză și poate fi consultat aici. (Între timp cineva l-a tradus și în românește. Îl puteți citi aici)

Aceste reguli însă sunt mult mai lejere în Indonezia sau în Filipine. Chiar și-n SUA sunt mult mai lejere. Iar asta, într-un final, se va vedea și în GPG într-o oarecare măsură.
Așadar, dacă chiar îți dorești să micșorezi sau să echilibrezi GPG-ul, atunci scapă de reglementările aberante care fac costul angajării femeilor mult mai mare decât costul angajării bărbaților.

Din păcate, se face exact pe dos

Revenim la raportul OECD pe care l-am citat mai sus. Link-ul, încă o dată - aici.
Deși raportul admite că 70% din problemă nu ține de nicio chestie legală ci strict de indivizi; și deși raportul admite corelația dintre piața liberă și GPG echilibrat - raportul propune ca măsură supra-reglementarea, în pofida dovezilor pe care același raport le aduce.
Însă, autorul raportului face în așa fel încât argumentul său pentru statism să sune ca unul non-statist. Tactica e interesantă - dar nu prinde la nimeni dintre oamenii care au proprietatea termenilor.
Să cităm din descoperirile raportului, pagina 3 din document:
Dereglementarea pro-competitivă a pieței prin limitarea intrării, supraviețuirii și creșterii firmelor care practică discriminări poate juca un rol important în reducere dimensiunii discriminării pe piața muncii. Estimările sugerează că dacă toate țările din OECD și-ar liberaliza piața de produse la nivelul țării cu cel mai ridicat grad de reglementare pro-competitivă, media ratei șomajului în funcție de sex și GPG-ul ar fi de 1 și respectiv 3%. Totuși, e puțin probabil ca reformele în reglementare să elimine din piață toți angajatorii care acționează discriminatoriu și astfel sunt necesare și alte politici intervenționiste.
Așadar, să reglementezi pe cine am eu voie să angajez și pe cine nu, se numește „reformă” mai nou. Ba mai mult, autorul are tupeul să numească asta „dereglementare competitivă”. Păi ce fel de dereglementare e aia în care statul are voie să închidă firme în funcție de ideologia corectitudinii politice?!
Mai jos, însă, în pagina 4, autorul raportului admite totuși că ceea ce a spus mai sus e mai degrabă o opinie ideologică decât un fapt indubitabil fundamentat în lumea reală. Ba încă admite, cu jumătate de gură, exact ceea ce am spus eu mai sus că se-ntâmplă deja în Ungaria: Și anume că cu cât crești nivelul de reglementare - cu atât descurajezi mai mult angajatorul să angajeze persoanele pe care ți le-ai propus să le promovezi și să le protejezi.
Zice-așa în pagina 4:
Impunerile legale vor avea un impact mai mare dacă punerea lor în aplicare nu este dependentă de reclamațiile indivizilor. În majoritatea țărilor incluse în studiu, există corpuri speciale de investigații pentru companii și organizații care pot acționa legal angajatorii sub acuzația de discriminare - chiar și fără plângeri din partea cuiva. Este însă foarte neclar dacă implementarea acestor măsuri este eficientă. [...]
Nu există dovezi empirice cu privire la impactul legilor anti-discriminare. Evaluările disponibile, în special din SUA, [...] tind să sugereze că acest gen de legi ar putea reduce punctual discrepanțe etnice sau de gen din piața muncii. Însă e nevoie de mai multe cercetări. În particlar, rămâne de stabilit magnitudinea acelor efecte pozitive observate punctual ocazional. Mai mult, dacă nu sunt concepute cu grijă, legile anti-discriminare pot descuraja de la bun început angajatorii să mai angajaeze grupurile dezavantajate. Legislația e doar una din posibilitățile de a combate discriminarea. E însă necesară o analiză mai amănunțită cu privire la impactul pe care l-ar avea aplicarea unei legi cu alte instrumente precum promovarea egalității și diversității, discriminare pozitivă, etc.
În traducere liberă - după 20 de ani (chiar 40 de ani în unele țări) de affirmative action și corectitudine politică impusă cu forța, n-am reușit să găsim nicio dovadă că totuși există un sâmbure de adevăr în ceea ce tot spunem în propaganda noastră.
Ei nu au reușit să aducă dovezi că au dreptate, însă pe zi ce trece se mărește muntele de dovezi că NU au dreptate.
De pildă în SUA, negrii au o rată a șomajului mult mai mică în statele conduse de Partidul Republican decât în statele conduse de Partidul (Social?) Democrat - în ciuda propagandei leftiste de la CNN, MSNBC și altele asemenea care nu mai contenesc în a-i eticheta ca rasiști pe locuitorii din statele conservatoare.
Mai mult, am adus deja mai multe dovezi pe acest blog că măsurile de „discriminare pozitivă” nu aduc decât discriminare negativă la adresa categoriilor care nu intră în paleta de privilegiați ai marxismului cultural.
Iar aceste probleme vor continua - și se vor adânci dacă reglementările se vor mări, în loc să se micșoreze.

7. Alte cauze și posibile soluții

Având în vedere că am demosntrat deja că mare parte din „problema” GPG-ului ține de alegeri individuale și nu de vreo „discriminare sistemică de gen” din piața muncii, se pune atunci întrebarea „De ce totuși aleg femeile în general joburi plătite mai prost?”. Desigur, punem întrebarea asta ignorând faptul că totuși femeile aleg de multe ori și joburi plătite mai bine (chiar mult mai bine față de bărbați). Punem întrebarea asta restrângând discuția strict la grupul care nu alege asta.
Pe lângă argumentele deja clasice cu concediul de maternitate, îndepărtarea fetelor de matematică sau argumentele deja discutate mai sus, mai trebuie să avem în vedere alte două aspecte:
1. Cu cât șansele de carieră ale femeilor sunt mai mari (indiferent dacă natural sau artificial prin affirmative action) - cu atât se vor îndepărta în general (cu excepțiile multe, de rigoare) de domenii precum științe sau matematică.
Acest argument este susținut cu dovezi în documentarul Hjernevask pe care vi-l recomand cu tărie, dacă nu l-ați văzut deja. Documentarul este în norvegiană și engleză - și e disponibil titrat în românește, aici.
În acel documentar îl puteți vedea pe Richard Lippa (partea a II-a - de la minutul 4:45), autorul unui studiu mamut privind interesele ocupaționale ale femeilor și bărbaților - studiul în urma căruia s-a constatat că interesul femeilor pentru matematică și științe este mult mai mare în țări precum India, Pakistan, Arabia Saudită, Iran sau Kazahstan prin comparație cu țări precum SUA, Norvegia, Suedia, sau UK.

2. Femeile tind în general să pună mai mult preț pe satisfacția emoțională ce i-o dă o activitate - fie ea remunerată, fie nu.
În sprijinul acestei afirmații propun studiul „Accesul Femeilor pe Piața Muncii”, realizat de Gallup România în 2003. Studiul poate fi consultat integral aici - în limbile română, engleză și franceză.
Înainte să citez din partea care mă interesează - respectiv ce așteaptă femeile din România de la un loc de muncă - trebuie să remarc că acest studiu, deși clar nu a avut intenția asta (ba chiar dimpotrivă!), dovedește încă o dată că nu există „clasa socială a femeilor” și „clasa socială a bărbaților”. Recomand să consultați paginile 20-24 ale documentului pentru a vedea cât de variate sunt răspunsurile femeilor (și da, studiul a intervievat doar femei - fără grup de control masculin) la niște întrebări relativ simple. Problema e că studiul nu oferă și întrebările care au fost puse pentru a ne da seama dacă au fost puse tendențios sau nu - ceea ce reprezintă un minus al studiului.
Încă un aspect interesant, relevat în pagina 28, este că respondentele au fost Satu Mare, Năvodari, Reșița și Bârlad :).
Și, apropo de asta, la pagina 41 avem un argument din percepție al unei doamne din Bârlad care afirmă fără echivoc că e mai ușor pentru un bărbat să-și găsească de muncă decât pentru o femeie. Afirmația este falsă în aproape toate orașele României - și e suficient ca să te convingi de asta - să cumperi două săptămâni ziarele cu anunțuri de locuri de muncă sau să te uiți pe orice statistică ANOFM cu privire la „noii intrați pe piața muncii”. Pozițiile așa-zis de „entry-level” sunt dominate de femei. Dar pe acest aspect o să revin altădată c-un articol separat.
Mergem însă la pagina 43 unde studiul ne face o sinteză cu privire la ce înseamnă pentru o româncă „locul de muncă decent” sau „ideal”. Sinteza e lungă și se extinde pe 3 pagini (43-46), însă voi cita numai câteva.
De la pagina 43 cităm:
În consecinţă locul de muncă „ideal” din perspectiva femeilor incluse în studiu trebuie să ofere nu doar un salariu mai mare ci să corespundă şi altor caracteristici la fel de importante legate de condiţiile de lucru, de domeniul de activitate, de sectorul de proprietate (stat/privat), de locaţie. Descrierea generală a locului de muncă “ideal” se structurează pe 6 dimensiuni:
a) Condiţii materiale şi psihologice la locul de muncă
Condiţii sanitare corespunzătoare (grupuri sanitare, încălzire);
• Asigurarea şi respectarea tuturor măsurilor de protecţia muncii;
• Reducerea factorilor de stres. Tinerele femei din Reşiţa şi Satu Mare care lucrează în întreprinderi locale (de confecţii, mase plastice) reclamă în mod special stresul la locul de muncă. [...] Stresul, în opinia lor, reduce randamentul angajatului, îl oboseşte, expunându-l totodată accidentelor profesionale. Pentru a evita astfel de consecinţe, climatul de muncă trebuie să fie unul plăcut, familiar astfel încât angajatul să se poată comporta la locul de muncă “ca şi acasă” (M.A, Satu Mare);
Colectiv de muncă plăcut. În aproape toate grupurile a fost menţionată dificultatea de a lucra în colective feminine: bârfa, invidia, lipsa de suport sunt probleme care apar frecvent în astfel de colective. De aceea a avea “colege prietenoase” (M.R. Satu Mare) este exprimată ca una dintre condiţiile importante ale locului de muncă ideal. În acelaşi timp, majoritatea respondentelor au declarat că preferă colectivele de bărbaţi, considerând că se pot baza pe ajutor şi respect în cadrul acestora. După cum aminteşte una dintre participantele din Satu Mare, “între ei te simţi doamnă”.
Aceste rezultate au fost surprinzătoare pentru realizatoarele studiului - însă nu sunt deloc surprinzătoare pentru cine a citit măcar o carte de Steven Pinker sau un studiu amănunțit despre psihologia evoluționară în funcție de sex.
Femeile, deși au, evoluționar vorbind, o preferință pentru propriul grup (adică se simt mai bine între femei) - în timp ce bărbații nu au o asemenea preferință - în același timp, femeile se bazează mai mult pe bărbați și preferă să fie conduse de bărbați. De asemenea, și bărbații preferă să fie conduși de bărbați.
Sigur, asta nu înseamnă că nu există și excepții. Doamna Christina Hoff Sommers afirmă că pentru aproape toate trendurile relevate de psihologia evoluționară, există cel puțin 20% prevalență în indivizi care se vor comporta contrar trendului.
În plus, argumentul ăsta cu „dificultatea de a lucra în colective feminine: bârfa, invidia, lipsa de suport sunt probleme care apar frecvent în astfel de colective” l-am putut auzi chiar foarte recent chiar din gura unei feministe militante. Samantha Brick, feministă militantă până în 2009, a decis să-și deschidă o companie în care să angajeze numai femei (deci să discrimineze de facto la angajare împotriva bărbaților) bazându-se pe „argumentele” feministe că bărbații sunt sursa problemelor la locul de muncă și că un grup numai de fete ar rezolva toate conflictele. Compania ei s-a prăbușit răsunător, măcinată de conflictele interne interminabile dintre fete. Povestea companiei ei, în limba engleză, o puteți citi aici.
Dacă despre respondentele din acest studiu se poate argumenta că-s femei sărace din orașe sărace românești și needucate - despre Samantha dimpotrivă, nu se poate folosi același argument. Totuși, și Samantha și respondentele din acest studiu aduc același argument.

Nu spun că acest argument se aplică în 100% din cazuri. Nu spun nici măcar că se aplică în majoritatea cazurilor. Însă spun ferm că este unul din factorii relevanți pe care însă nicio abordare serioasă a problemei GPG nu-l ia în considerare.

De asemenea, observăm că femeile din România își doresc „să se simtă ca acasă” la locul de muncă - și asta înainte de-a-și dori bani mai mulți de la serviciu. De asemenea, își doresc cât mai puțin stress și condiții foarte bune (grup sanitar, încălzire, etc.).
Toate astea, repet, ÎNAINTE de-a-și pune problema salariului. Ceea ce demonstrează că mult mai sus în lista priorităților viitoarei angajate este confortul emoțional - nu salariul.
Iar asta e o diferență majoră. Bărbații nici nu întreabă la interviu dacă există instalație de încălzire la muncă și nici nu investighează WC-urile sau să ia în considerare vreo secundă acest aspect în calcul.
Totodată, bărbații nu fug de slujbele stresante și nici nu dau, în medie, prea multă importanță bârfelor colegilor (sau colegelor).

Mai mult decât atât, pe aceeași pagină și pe pagina imediat următoare, observăm emfaza pe care o pun femeile românce (și nu doar româncele) pe flexibilitatea programului de lucru. Acesta e iarăși un aspect de care bărbații tind să țină cont mult mai rar.
În plus, un loc de muncă part-time sau cu program foarte flexibil, tinde să aducă mai puțini bani în buzunarului salariatului - îngroșând GPG-ul.
De asemenea, trebuie observat că aspectul „Remunerație” vine abia al 5-lea în ordinea priorităților(pag. 45) - spre deosebire de bărbați pentru care, de regulă, aspectul „Remunerație” vine maxim al doilea și de regulă primul.

Soluții, văicăreală și piedici puse de stat

Este deja evident că una din soluțiile pragmatice este să convingi mai mulți tați să intre în concediu de paternitate.
În România, numărul de tați care aleg să intre ei în concediu a crescut aproape constant - încet dar sigur - încă din 2004, cu excepția anului 2009, când a fost un vârf puternic de mame care au intrat în concediu de maternitate și/sau de îngrijire a copilului. Vârful din 2009 a fost pus pe seama tentativei multora dintre femeile angajate de-a-și asigura un venit sigur pe perioada 2009-2011 - sperând astfel să evite criza (articolul e despre orădence - dar trendul a fost la nivel național).
Însă acest trend observabil din 2004 încoace, s-ar putea să se modifice - și nu în direcția în care ar vrea statul - din cauza unei legi cretine promulgate la presiunile UE. Legea am discutat-o deja aici. Pariul meu e că legea va duce, de facto, la micșorarea concediului de îngrijire a copilului - indiferent dacă acesta e accesat de mamă sau de tată.
Așadar, deși soluția de-a convinge tații să stea acasă are fundament logic pentru o parte (totuși mică) din GPG - statul e primul care pune o piedică reală pentru toată afacerea.

Mai apoi, există o serie de revendicări nerealiste și care sună mai degrabă a văicăreli.
Studiul acesta numește „abuz” (pag. 35) faptul că unele angajate au fost puse să semneze o declarație cum că „nu (mai) vor copii” pe perioada cât sunt angajate în locul respectiv.
Acesta nu este un abuz - ci mai degrabă o măsură prin care angajatorul se scutește de posibilitatea de-a intra într-un rahat financiar fără ieșire - după cum am explicat deja mai sus.
În plus, nu doar femeile sunt puse să semneze așa ceva. La unul din fostele locuri de muncă, am fost pus și eu să semnez o declarație pe propria răspundere că nu am și nu voi avea persoane în întreținere pe perioada cât lucrez acolo.
Și oricât s-ar da socialiștii cu curul de pământ - un loc de muncă înseamnă că tu ca individ îți asumi o responsabilitate. Nu merge-așa - ca angajatorul să aibă numai obligații și angajatul să aibă numai drepturi. Pur și simplu nu merge!
Tot abuz este considerată și respingerea la angajare pe motivul indisponibilității de a lucra ore suplimentare.
Din nou - acesta nu este un abuz. Când te angajezi - îți asumi responsabilitatea de-a-ți face treaba când angajatorul are nevoie să fie făcută.
Tot abuz consideră autoarele studiului cerința unora dintre angajatori de a gira cu bani sau cu un bun personal - despre care am discutat mai sus. Din nou - în unele situații chiar este necesar.
Ce, aveți senzația că vânzătorii de bijuterii, de exemplu, nu au girat cu nimic ca să fie angajați acolo? Dacă aveți senzația asta, vă recomand să vă intersați în piață.
Studiul însă mai amintește și de abuzuri reale precum „practica scoaterii pe minus” - însă această problemă s-ar evita ușor dacă n-ar mai accepta locuri de muncă la negru - aspect ce-i lasă descoperiți pe angajați neputând avea probe de niciun fel.

Așadar, problemele sunt mult mai complexe și o lecturare completă a studiului citat va demonstra per ansamblu că problemele femeilor pe piața muncii nu sunt deloc „unice lor și doar lor” în România.
Din păcate studiul are și multe minusuri - cum ar fi prevalența în argumente din percepție.

8. Concluzii și rezumat

Așadar, având în vedere studiile citate și dovezile aduse, putem conchide fără să greșim că argumentul potrivit căruia GPG există în situația „aceeași muncă și din cauza discriminării de gen” este pur și simplu fals.
Prima respingere a acestui argument a venit din partea lui Warren Farrell, primul (și singurul) bărbat care a condus 3 mandate la rând cea mai puternică organizație feministă din SUA. În perioada când era pe stradă mărșăluind cu pancarta „Femeile câștigă X% din cât câștigă bărbații pentru aceeași muncă”, într-o zic, Warren Farrell și-a pus întrebarea logică: „Dacă într-adevăr femeile sunt plătite cu X% mai puțin pentru fix aceeași muncă, de ce oare corporațiile avide de profit nu angajează numai femei și astfel și-ar reduce costul cu resursa umană cu X%?”.
Însă, ca-n orice ideologie nebazată pe realitate - în secunda în care-ți pui întrebări logice - de-acolo și până la a respinge ideologia cu totul e doar un singur pas. Totul e să evaluezi dovezile.
Or, în acest articol, exact asta am făcut: Am evaluat dovezile pe care tabăra feministă le-a prezentat ca dovezi în favoarea poziției lor. Sigur, nu tot ce am citat aici a venit pe această filieră - însă grosul documentării din sectorul feminist l-am luat.
Nu am apucat să spun prea multe despre „glass ceiling”(GC) - un subiect care merită o discuție separată - dar care e legat oarecum de subiectul GPG. În principiu argumentele împotriva GC sunt acelea pe care le-am expus în Capitolul 5 - însă există câteva particularități pe care, din rațiuni de spațiu, nu le voi mai discuta aici. Rămâne pe altă dată - întrucât e de discutat și despre propaganda pe acel subiect.
Am spus că la final voi face un rezumat al argumentelor prezentate.
Pentru asta, am pregătit un filmuleț cu prof. Steven Horwitz de la Universitatea St. Lawrence (SUA). Filmulețul a fost realizat în cadrul proiectului Learn Liberty sub egida Universității „George Mason” din Virginia, SUA.
Filmulețul conține implicit subtitrare în limba română. Mulțumesc încă o dată Valentinei pentru traducere.



Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

4 comentarii:

  1. Greu, greu sa citeasca cineva tot ce ai scris. Fii si tu mai concis, sau fa un serial.
    In alta ordine de idei, ia spune de ce tigarile muieresti sunt intotdeauna cu 10-50% mai scumpe mahorca pentru barbati, de ce smacurile pentru femei sunt de 10 ori mai scumpe decat putinele cosmetice pe care le folosesti - asta daca nu esti metrosexual - de ce bronzatul la solar costa o avere fata de ala la lumina neonului din nu's ce carciuma, de ce un chilotel de 5 cm2 costa cat un costum barbatesc decent, si asa mai departe.

    RăspundețiȘtergere
  2. pentru că doar femeile pot plăti o avere adunată de bărbații lor pentru nimicurile respective? atât timp cât cererea pentru rahaturile alea e mare și prețurile vor fi pe măsură. n-ai să vezi un bărbat aruncând banii pe fereastră în halul în care îi toacă toarta :D

    RăspundețiȘtergere
  3. Chiloteii aia iti fac si rau la sanatate, deci daca vrei boala trebuie sa platesti mai mult :))
    Pe langa asta, smacurile sunt "produse de lux" nu necesitati. Painea costa la fel pentru toata lumea ,la fel si gazul, curentul, etc.

    P.S. E obositor sa citesc un articol atat de lung, de aceea citesc cam unul pe saptamana (in weekend cand am mai mult timp si energie). Dar imi pun intrebarea: De ce sa critic un articol ca e lung in timp ce n-am nici o obiectie cand vine vorba sa citesc o carte de sute de pagini? Nimeni nu ma opreste sa iau o pauza sau sa-l citesc in 2 zile.

    RăspundețiȘtergere
  4. Chiloteii aia iti fac si rau la sanatate, deci daca vrei boala trebuie sa platesti mai mult :))
    Pe langa asta, smacurile sunt "produse de lux" nu necesitati. Painea costa la fel pentru toata lumea ,la fel si gazul, curentul, etc.

    P.S. E obositor sa citesc un articol atat de lung, de aceea citesc cam unul pe saptamana (in weekend cand am mai mult timp si energie). Dar imi pun intrebarea: De ce sa critic un articol ca e lung in timp ce n-am nici o obiectie cand vine vorba sa citesc o carte de sute de pagini? Nimeni nu ma opreste sa iau o pauza sau sa-l citesc in 2 zile.

    RăspundețiȘtergere

Ai reflectat în plus la cele de mai sus? Spune-ne şi nouă!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails