sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Originile corectitudinii politice

Aceasta este o adaptare a unui discurs ținut în mai multe universități americane la începutul deceniului trecut.

De unde vin toate aceste lucruri de care tot auzim în ultima vreme – feminismul pentru victime profesioniste, mişcările LGBTQI cu cereri aberante, statisticile inventate, istoria rescrisă, minciunile, revendicările iraționale şi restul? Pentru prima dată în istorie, americanii (și românii pentru a doua oară doar în ultimul secol) au motive să se teamă vizavi de ceea ce spun, de ceea ce scriu şi de ceea ce gândesc. Trebuie să le fie teamă că ar putea folosi cuvântul greşit, că un cuvânt ar putea fi denunţat ca fiind ofensator, insensibil sau rasist, sexist sau homofob.
Am văzut asta în alte ţări, mai ales în cest secol, în care acesta a fost cazul. Şi noi, americanii, le-am privit întotdeauna cu un amestec de milă, şi ca să fim sinceri, cu amuzament, deoarece ni se părea atât de straniu ca oamenii să lase o situaţie să se dezvolte până la punctul în care să le fie teamă de cuvintele pe care le folosesc. Dar acum avem această situaţie la noi în țară (și-n toată Europa subjugată UE). O avem în primul rând în campusurile universitare, dar se întinde în întreaga societate. De unde vine? Ce este?
O numim „Corectitudine Politică”. Numele a apărut oarecum din glumă, luată ad-literam, într-o carte de benzi desenate, şi încă ne gândim la acest nume și concept doar pe jumătate în mod serios. De fapt, este mortal de serios. Este marea boală a secolului acestuia, boala care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, Rusia, China şi în întreaga lume. Este boala ideologiei. Corectitudinea politică nu este amuzantă. Corectitudinea politică este mortal de serioasă.
Dacă o privim în mod analitic, dacă o privim istoric, aflăm repede ce este de fapt. Corectitudinea Politică este Marxism cultural. Este marxism tradus din termeni economici în termeni culturali. Este un efort ce datează nu din anii 1960 şi hipioţii cu mişcarea pentru pace, ci încă din primul război mondial. Dacă comparăm principiile de bază ale corectitudinii politice cu marxismul clasic, paralelele sunt foarte evidente.
În primul rând, amândouă sunt ideologii totalitare, Natura totalitară a corectitudinii politice nu este dezvăluită nicăieri mai clar ca în campusurile universitare, multe dintre ele fiind în acest moment nişte Nord Coree în miniatură unde studentul sau membrul facultăţii care îndrăzneşte să încalce oricare dintre liniile trasate de feminism, de activiştii pentru drepturile homosexualilor, de grupurile locale de negri sau hispanici sau oricare dintre „victimele” sanctificate în jurul cărora se învârte corectitudinea politică, se va găsi repede având probleme juridice. În cadrul micului sistem legal al universității, aceştia riscă acuzaţii formale – unii sunt supuşi procedurilor camerei stelare – şi pedepse. Aceasta este o ocheadă în viitorul pe care corectitudinea politică îl plănuieşte pentru întreaga lume care se lasă păcălită. 
Într-adevăr, toate ideologiile sunt totalitare deoarece esenţa unei ideologii este să ia o parte de filozofie şi să afirme pe baza ei că anumite lucruri trebuie că sunt adevărate – cum ar fi că întreaga istorie a culturii noastre este istoria oprimării femeilor. Din moment ce realitatea contrazice asta, realitatea trebuie să fie interzisă. Trebuie să fie interzisă recunoaşterea realităţii istoriei noastre. Oamenii trebuie să fie forţaţi să trăiască o minciună şi din moment ce oamenii au o reticenţă naturală faţă de traiul în minciună, în mod natural îşi folosesc urechile şi ochii să privească afară şi să spună „Stai puţin. Asta nu este adevărat. Pot să văd că nu este adevărat.”, puterea statului trebuie să fie pusă în spatele cererii de a trăi o minciună. De aceea ideologia creează invariabil un stat totalitar.
În al doilea rând, marxismul cultural al corectitudinii politice, la fel ca şi marxismul economic, are un mod de a explica istoria bazat pe un singur factor. Marxismul economic spune că toată istoria este determinată de dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Marxismul cultural sau corectitudinea politică spune că toată istoria este determinată de putere, de către care grupuri definite în termeni de rasă, sex etc., au putere asupra căror altor grupuri. Nimic altceva nu mai contează. Toată literatura este despre asta. Totul din trecut este despre acel lucru.
În al treilea rând, aşa cum în marxismul economic clasic, anumite grupuri, de exemplu muncitorii şi ţăranii, sunt a priori buni, şi alte grupuri, de pildă burghezii şi proprietarii de capital sunt răi, în marxismul cultural al corectitudinii politice anumite grupuri – femeile feministe (doar femeile feministe, femeile non-feministe sunt decretate ca inexistente), negrii, hispanicii, homosexualii – sunt stabilite ca fiind „victime” şi astfel, în mod automat, bune, indiferent de ceea ce ar face oricare din ele. În mod similar, bărbaţii albi sunt clasificaţi automat ca fiind răi, devenind astfel echivalentul burgheziei din marxismul economic.
În al patrulea rând, atât marxismul economic cât şi cel cultural se bazează pe expropriere. Când marxiştii clasici, comuniştii, au preluat o ţară cum ar fi Rusia, au expropriat burghezii, le-au luat proprietăţile. În mod similar, când marxiştii culturali preiau campusurile universitare, ei expropriază prin lucruri cum ar fi cotele de la admitere. Când unui student alb cu calificări superioare i se respinge cererea de admitere la un colegiu n favoarea unui negru sau hispanic care nu este la fel de calificat, studentul alb este expropriat. Şi într-adevăr, discriminarea pozitivă, în toată societatea de astăzi, este un sistem de expropriere. Companiile deţinute de albi nu primesc un contract deoarece contractul este rezervat pentru o companie deţinută  de, să spunem, hispanici sau femei. Deci exproprierea este o unealtă principală pentru ambele forme de marxism.
În cele din urmă, ambele au o metodă de analiză care dă în mod automat răspunsurile pe care le doresc. Pentru marxistul clasic, este economia marxistă. Pentru marxistul cultural este deconstrucţia. Deconstrucţia ia în esenţă orice text, îi înlătură toată semnificaţia şi reintroduce orice sens se doreşte. Astfel descoperim de exemplu că toată opera lui Shakespeare este despre oprimarea femeilor, sau că biblia este de fapt despre rasă şi gen. Toate aceste texte devin pur şi simplu furaje pentru moară, ce demonstrează că „toată istoria este despre care grupuri au putere asupra căror grupuri”. Paralelele sunt foarte evidente între marxismul clasic cu care suntem familiarizaţi din vechea şi dulcea Uniune Sovietică şi marxismul cultural pe care îl vedem astăzi sub forma corectitudinii politice.
Dar paralelele nu sunt accidentale. Paralelele nu au apărut din neant. Esenţa problemei este că această „corectitudine” politică are o istorie, o istorie care este mult mai lungă decât bănuiesc mulţi oameni care nu e prea cunoscută în afara unui mic grup de academicieni care au studiat acest lucru. Şi istoria sa merge departe, cum am spus, până la cel de al doilea război mondial, la fel cum o fac şi multe dintre patologiile care astăzi ne trag în jos societatea şi chiar cultura.
Teoria marxistă spune că atunci când va veni războiul general în Europa (aşa cum a venit în Europa în 1914), clasa muncitoare din întreaga Europă se va răscula şi va da jos guvernele - guvernele burgheze – deoarece muncitorii aveau mai multe în comun unii cu alţii chiar dincolo de frontierele naţionale decât aveau în comun cu burghezii şi cu clasa conducătoare din propria lor ţară. 1914 a sosit şi nu s-a întâmplat. În toată Europa, muncitorii s-au adunat în jurul steagurilor lor şi au marşat fericiţi să se lupte unii cu alţii. Kaizerul a dat mâna cu liderii Partidului Social Democrat Marxist din Germania şi a spus că acum nu mai există partide ci doar germani. Şi asta s-a întâmplat în fiecare ţară din Europa. Deci ceva era greşit.
Marxiştii au ştiut prin definiţie că nu putea fi vorba de teorie. În 1917 au primit în sfârşit un puci marxist în Rusia şi părea că teoria funcţionează, dar a stagnat din nou. Nu s-a extins, şi când s-au făcut eforturi să se întindă imediat după război, cu revolta Spartachistă din Berlin, cu guvernul Bela Kun din Ungaria sau cu Munchenul Sovietic, muncitorii nu i-au susţinut.
Aşa că marxiştii aveau o problemă şi doi teoreticieni marxişti s-au apucat să o rezolve: Antonio Gramsci în Italia şi Gyorgy Lukacs în Ungaria. Gramsci a spus că muncitorii nu îşi vor vedea niciodată interesele de clasă, aşa cum sunt ele definite de marxism, până nu vor fi eliberaţi de cultura occidentală şi în mod special de religia creştină – că sunt orbiţi de cultură şi religie în faţa adevăratelor lor interese de clasă (nu vă sună cunoscut?). Lukacs, care era considerat cel mai strălucit teoretician marxist de la Marx însuşi încoace, a spus în 1919, „Cine ne va salva de civilizaţia occidentală?” El a teoretizat de asemenea că cel mai mare obstacol în crearea paradisului marxist este cultura: civilizaţia occidentală însăşi.
Lukacs primeşte şansa să îşi pună ideile în practică, deoarece când guvernul bolşevic Bela Kun se stabileşte în Ungaria n 1919, el devine comisar adjunct al culturii şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să introducă educaţia sexuală în şcolile maghiare. Asta a asigurat că muncitorii nu vor susţine guvernul Bela Kun deoarece poporul maghiar a privit îngrozit această mişcare, atât muncitorii cât şi restul populaţiei. Dar el deja făcuse conexiunea care ne surprinde şi astăzi pe mulţi dintre noi, pe care am considera-o „cel mai recent lucru”.
În 1923 în Germania, se înfiinţează un grup de gândire (think-tank) care preia rolul de a traduce marxismul din termeni economici în termeni culturali, care creează corectitudinea politică aşa cum o ştim noi astăzi, şi, în esență, până la finele anilor ‘30 a creat bazele pentru aceasta. Acest lucru provine de la faptul că extrem de bogatul tânăr fiu al unui milionar negustor german pe nume Felix Weil a devenit marxist şi avea mulţi bani de cheltuit. El este deranjat de diviziunile dintre marxişti aşa că sponsorizează ceva pe nume Prima Săptămână Marxistă de Muncă unde îl aduce împreună timp de o săptămână pe Lukacs şi pe mulţi dintre gânditorii germani cheie pentru a lucra la diferenţele din cadrul marxismului.
Şi el spune, „Avem nevoie de un grup de gândire”. Washingtonul este plin de grupuri ide gândire şi le considerăm ca fiind foarte moderne. De fapt ele au luat fiinţă destul de demult. El dotează un institut asociat cu Universitatea din Frankfurt, înfiinţat în 1923, care avea ca scop originar să fie cunoscut ca Institutul pentru Marxism. Dar oamenii din spatele lui au decis la început că nu era în avantajul lor să fie identificaţi pe faţă ca fiind marxişti. Ultimul lucru dorit de corectitudinea politică este ca oamenii să îşi dea seama că este o formă de marxism. Aşa că au decis în schimb să îl numească Institutul de Cercetare Socială (Institut für Sozialforschung).
Weil îşi face bine cunoscute scopurile. În 1971 i-a scris lui Martin Jay, autorul unei cărţi principiale despre Şcoala din Frankfurt, cum curând a devenit în mod neoficial cunoscut Institutul pentru Cercetare Socială şi i-a spus, „Am vrut ca institutul să devină cunoscut, poate faimos, pentru contribuţia sa la marxism”. A avut succes. Primul director al institutului, Carl Grunberg, un economist austriac, a concluzionat în adresa de deschidere, conform lui Martin Jay, „declarându-şi în mod clar loialitatea faţă de marxism ca metodologie ştiinţifică”. Marxismul, a spus el, are să fie principiul dominant la institut, iar acest lucru nu s-a schimbat niciodată.  Munca iniţială de la institut era destul de convenţională, dar în 1930 a căpătat un nou director pe nume Max Horkheimer, şi vederile lui Horkheimer erau foarte diferite. El era un renegat marxist. Oamenii care crează şi formează Şcoala de la Frankfurt sunt marxişti renegaţi. Sunt încă foarte marxişti în gândire dar sunt efectiv scoşi din partid. Moscova se uita la ceea ce făceau ei şi spunea „Hei, aia nu suntem noi, şi noi nu vom susține așa ceva”.
Erezia iniţială a lui Horkheimer este că era foarte interesat de Freud, iar cheia translaţiei marxismului din termeni economici în termeni culturali este în esenţă că l-a combinat cu freudismul. Din nou, Martin Jay scrie:

Dacă se poate spune că în primii ani din istoria sa, Institutul s-a preocupat mai mult cu o analiză a substructurii socio-economice a societăţii burgheze”, - şi vreau să indic că Jay este foarte înţelegător cu Şcoala de la Frankfurt, nu citesc dintr-un critic aici – „în anii de după 1930 interesele sale primare s-au găsit în superstructura sa culturală. Într-adevăr, formula tradiţională marxistă în legătură cu relaţia dintre cele două a fost adusă în discuţie de către Teoria Critică”.
Lucrurile pe care le auzeam în această dimineaţă – feminismul radical, departamentele de studii ale femeilor (redenumite „studii de gen”/gender studies), departamentele de studii ale homosexualilor (queer studies), departamentele de studii ale negrilor (black studies sau „African-American studies”) - toate acestea sunt braţe ale Teoriei Critice. Ce face efectiv Şcoala de la Frankfurt este să extragă atât din Marx cât şi din Freud în anii 1930 pentru a crea această teorie numită Teoria Critică. Termenul este ingenios deoarece eşti tentat să întrebi „Care este teoria?” Teoria constă în a critica. Teoria constă în faptul că modul de a distruge cultura occidentală şi ordinea capitalistă este de a nu oferi vreo alternativă. Ei refuză în mod explicit să facă asta. Ei spun că nu se poate face, că nu ne putem imagina cum ar arăta o societate liberă (după definiţia lor a unei societăţi libere). Atâta vreme cât trăim sub represiune – represiunea unei ordini economice capitaliste care creează (în teoria lor) condiţia freudiană, condiţia pe care Freud o descrie în indivizii reprimaţi – nici nu ne-o putem imagina. Teoria Critică este doar despre criticare. Ea antrenează cea mai distructivă formă de critică posibilă, în orice mod posibil, făcută să distrugă actuala ordine. Şi, desigur, când auzim de la feministe că toată ordinea socială este făcută doar ca să oprime femeile, acel mod de a critica este derivat din Teoria Critică. Totul provine din anii 1930, nu din anii 1960.
Alţi membrii care se alătură în această perioadă sunt Theodore Adorno, şi, mai important, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Fromm şi Marcuse introduc un element central pentru corectitudinea politică, iar acela este elementul sexual. În mod special Marcuse, care în propriile sale scrieri cheamă la o societate de „perversitate polimorfă”, care este definiţia lui a viitorului lumii pe care doresc să o creeze. Prin anii 1930, Marcuse în mod special scrie nişte lucrări extreme despre nevoia unei eliberări sexuale, dar acest curent circulă prin tot institutul. La fel o fac şi majoritatea temelor pe care le vedem în corectitudinea politică noi - și tot în anii 1930. Din perspectiva lui Fromm, masculinitatea şi feminitatea nu erau reflexii ale unor diferenţe „esenţial” diferite, cum credeau romanticii. Ele erau derivate în schimb din funcţii ale vieţii, care erau în parte determinate social. Sexul este un construct; diferenţele sexuale sunt un construct. (Sună cunoscut? În numele acestei idei zeci de mii de oameni au fost mutilați sau uciși)
Alt exemplu este emfaza pusă acum pe ecologism. „Încă de la Hobbes, materialismul a dus la o atitudine dominantă manipulativă asupra naturii” Asta este ce scria Horkhemier în 1933 în Materialismus und Moral. „Tema dominării naturii de către om”, după cum spunea Jay, „urma să devină o preocupare centrală a Şcolii de la Frankfurt în anii ce vor urma.” „Antagonismul lui Horkhemier faţă de fetişizarea muncii, (aici se vede unde se îndepărtează de dreapta credință marxistă) exprimă o altă dimensiune a materialismului său, cererea pentru fericirea senzuală umană.” Într-unul din eseurile sale mai tranşante, Egoismul şi Mişcarea pentru Emancipare, scrisă în 1936, Horkhemier „a discutat ostilitatea faţă de gratificaţia personală inerentă culturii burgheze.” Şi a făcut în mod special referire la Marchizul de Sade, în mod favorabil, pentru al său „protest împotriva ascetismului în numele unei moralităţi mai înalte.” (Sună cunoscut? Evocarea pozitivă a personajelor criminale din romane se practică și-acum. În Suedia, unele adăposturi ale ROKS se numesc „Bellas Vänner” - după un personaj feminin de roman care omora bărbați c-așa avea ea chef)
Cum de ne inundă toate aceste lucruri? Cum inundă universităţile, şi chiar vieţile noastre? Membrii Şcolii de la Frankfurt sunt marxişti, ei sunt de asemenea, pentru un bărbat, evrei. În 1933 naziştii au venit la putere în Germania şi în mod deloc surprinzător, au închis Institutul pentru Cercetare Socială iar membrii acestuia au fugit. Au fugit la New York şi institutul s-a restabilit acolo în 1933 cu ajutorul Universităţii Columbia. Gradual, în anii 1930, membrii institutului, deşi unii au rămas să scrie în germană, şi-au mutat interesul de la Teoria Critică asupra societăţii germane, critica distructivă despre orice aspect al societăţii, înspre a aplica Teoria Critică în direcţia societăţii americane. Mai este o tranziţie importantă în momentul începerii războiului: Unii dintre ei merg să lucreze n guvern, inclusiv Herbert Marcuse care devine o figură cheie în OSS (predecesorul CIA), iar unii, inclusiv Horkheimer şi Adomo, se mută la Hollywood.
Aceste origini ale corectitudinii politice nu ar însemna astăzi prea mult pentru noi, cu excepţia a două evenimente ulterioare. Primul a fost rebeliunea studenţilor de la mijlocul anilor 1960, care a fost suscitată în mare parte de rezistenţa faţă de încorporarea forţată şi de războiul din Vietnam. Dar studenţii rebeli aveau nevoie de ceva teorie. Nu puteau doar să iasă în public şi să spună „La naiba, n-o să mergem”, aveau nevoie de o explicaţie teoretică în spate. Foarte puţini erau interesaţi să citească Das Kapital. Marxismul clasic, economic nu este atrăgător şi cei mai mulţi radicali ai anilor 1960 nu erau ei prea profunzi în gândire. Din fericire pentru ei şi din nefericire pentru ţara noastră de astăzi, şi nu doar în universităţi, Herbert Marcuse a rămas în America când Şcoala de la Frankfurt s-a relocat înapoi în Frankfurt după război. Şi în timp ce Dl. Adorno din Germania este îngrozit de rebeliunea studenţească când izbucneşte acolo – când studenţii rebeli vin în clasa lui Adormo, el cheamă poliţia să îi aresteze – Herbert Marcuse, care a rămas aici, a văzut rebeliunea studenţească ca pe o mare şansă. El a văzut oportunitatea de a duce munca din Şcoala de la Frankfurt şi să o transforme în teoria Noii Stângi în Statele Unite.
Una din cărţile lui Marcuse a fost cartea cheie. Practic, a devenit biblia SDS-ului şi a studenţilor rebeli din anii 60. Acea carte a fost Eros şi Civilizaţia. Marcuse susţine că sub o ordine capitalistă (el minimalizează marxismul foarte tare aici, cartea fiind subtitrată O cercetare filosofică a lui Freud, dar scheletul este marxist), represiunea este esenţa acelei ordini, ceea ce ne dă persoana descrisă de Freud – persoana cu toate inhibiţiile, nevrozele, deoarece instinctele sale sexuale sunt reprimate. 
Ne putem imagina un viitor doar dacă putem să distrugem această ordine opresivă existentă, în care să eliberăm erosul, să eliberăm libidoul, în care să avem o lume a „perversităţii polimorfe”, în care poţi să „faci ce doreşti”. Şi apropo, în acea lume nu va mai exista muncă, doar joacă. Ce mesaj minunat pentru radicalii din anii 1960! Sunt studenţi, din generaţia baby boom, şi au crescut fără să trebuiască vreodată să-şi facă griji în legătură cu orice altceva decât eventual nevoia de a trebui în cele din urmă să-şi găsească un loc de muncă. Şi iată că aveau un om care scria într-un mod pe care îl puteau înţelege cu uşurinţă. El nu le cerea să citească mult marxism greoi şi le spunea tot ceea ce ei doreau să audă, care în esenţă este „Fă ce doreşti”, „Dacă e plăcut, fă-o” şi „Nu trebuie să lucrezi vreodată”. Apropo, Marcuse este de asemenea cel care creează fraza „fă dragoste, nu război” (Make love, not war!) - care încă prinde la mulţi naivi. Revenind la situaţia cu care se confruntă oamenii în campus, Marcuse defineşte „toleranţa eliberatoare” ca intoleranţă faţa de orice vine dinspre Dreapta şi toleranţă pentru orice vine din Stânga. Marcuse s-a alăturat Şcolii din Frankfurt în 1932. Deci toate acestea provin din anii 1930.
În concluzie, America de astăzi (precum şi Uniunea Europeană, Australia, Noua Zeelandă şi Canada) este în convulsiile uneia dintre cele mai mari şi mai cumplite transformări din istoria sa. Devenim un stat ideologic, o ţară cu o ideologie de stat oficială aplicată prin puterea statului. În „crimele din ură” (hate-crimes) avem acum oameni care sunt în închisoare condamnaţi pentru crime ale gândului. Iar Congresul (şi parlamentele din mai multe ţări) caută să extindă acea categorie şi mai mult. Discriminarea pozitivă face parte din aceasta. Teroarea asupra oricărui disident faţă de corectitudinea politică în campus este parte din aceasta. Este exact ceea ce am văzut întâmplându-se în Rusia, Germania, Italia, China şi acum vine aici. Şi nu o recunoaştem deoarece o numim corectitudine politică şi o trecem cu vederea în amuzament. Mesajul meu de astăzi nu este amuzant, este aici, creşte şi în cele din urmă va distruge, aşa cum caută să o facă, tot ceea ce am definit ca fiind libertatea şi cultura noastră.  


Am făcut mici adaptări la text cu scopul de-a-l face ceva mai ușor de citit. Varianta originală se găsește aici.
Mulțumesc enorm Valentinei Saturnine care a făcut traducerea brută.

Acestea fiind spuse,
Vă salut cu respect.

2 comentarii:

  1. Ca un efect al politicii dublului standard, "Teoria Critica" nu poate fi criticata, vezi exemplul cartii "The Culture Of Critique" de Kevin B. MacDonald, o carte incorect politica.

    Ce vedem astazi este rezultatul unui virus care ne-a fost bagat pe gat in urma unei prostii facute din prea marea noastra ignoranta.
    De 2000 ani ne luptam cu un virus care ne face chiar in aceasta zi sa ne ingramadim ca niste animale pentru un bidon cu apa de la robinet. Visam la mantuire cu burta la soare. E simplu sa astepti, dar culmea e ca tot ei iti zic ca Dumnezeu nu-ti baga in traista. Dar barbatul alb inca mai viseaza cu ochii deschisi la lucruri pe degeaba sau pe credit si la femeia feminista pe care n'o mai poate avea sau n'a avut-o niciodata. Poate ca nici el n'a avut cojones pentru ea, dar cu berea'n fata, se viseaza urmas al unor popoare de cuceritori reduse astazi la o massa de platitori de impozite.
    Daca lucrurile ar sta mai normal, am avea dreapta ca alternativa la stanga, dar cum in societatea noastra o mana o spala pe cealalta..., nu pot decat sa inchei cu versurile unei artiste suedeze, deloc feministe si deloc de stanga:
    "If this is the way it ends, I can't bear to witness."

    RăspundețiȘtergere
  2. Explaining Postmodernism:
    Skepticism and Socialism from Rousseau to Foucault

    RăspundețiȘtergere

Ai reflectat în plus la cele de mai sus? Spune-ne şi nouă!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails